EMINESCU- OMUL
MOTO:
„Atâta să nu uitaţi:
„ că
el a fost un om viu,/
viu,/
pipăibil cu mâna.//
Atâta
să nu uitaţi:
/ că
el a băut cu gura lui, – /
că
avea piele/
îmbrăcată
în ştofă. //
Atât
să
nu
uitaţi, – /
că ar fi
putut să stea/
la
masă cu noi,/
la masa cinei celei de taină//“
NICHITA
STĂNESCU
Trebuie
să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la
Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au
legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”,
„opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul
limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca
„poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai
frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim
oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre
originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a
esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „
de foc și aur” se impune ea însăși ca normă.
„O
anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de
Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea
relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi
evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi
pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate
potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar
romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură
europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al
lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre
beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin
lamentabil“.
Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre
omul Eminescu.
1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI
Copilul Eminescu a avut doi
părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă.
Stabilirea arborelui
genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale
cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile
Gherasim. El a
cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a
lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față
numai la părinții lui și la copiii lor.
Familia
Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu,
născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se desprinde de satul său natal şi urmează
şcoala la Suceava. La început intră cu
bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari
din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de
moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte
şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau
întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului
să-şi cumpere toate titlurile de boierie
de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28
de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica
stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la
unsprezece copii.
Filiația
Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea
o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au
avut opt copii, Raluca fiind al șaselea
copil.
Dacă
este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz
etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe
care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi
ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer,
unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală.
Oricum
membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase. Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute
și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind
și pe el.
Imediat,
la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la
Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele
părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând
drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că
băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări
mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a
VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
La
insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni
de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena,
urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele
lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la
Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin
Praga, însoțiți fiind și de Șerban.
Din
păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie,
este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33
de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care
era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească
Universitatea şi să vină acasă.
Al
doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se
sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui
cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe
lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după
moartea tatei, din cauză de boală.”
Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau
Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la
vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie
Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin
ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o
căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras
moartea.”
Al
patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere.
Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi
moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în
școala lui Davilla și moare de tifos.
Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte
în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856.
Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu,
născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi
a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut
în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară
în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o
dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton
pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica
Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În
anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi,
profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au
căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins
căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia
era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte
elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi
culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.
Profesorul
Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan.
La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich
Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte,
bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea
înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe
30 iulie 1900.
Al
noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a
născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de
apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în
Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a
îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle
l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887
Al zecelea copil a fost
Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic
dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a
născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se
cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui
Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul
Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el
n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi,
fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876
absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă
în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la
Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în
1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a
avut un copil; a doua căsătorie cu Ana
Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu
care a convieţuit până la moarte.
De la
Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu,
tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care
si el la rândul lui a avut două fete.
Ultimul vlăstar nefericit al familiei
Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel
se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.
Din
tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al
românilor, Mihai Eminescu, care ne-a
mângâiat cu verbul lui viaţa.