POEZII NOI

UN PESCĂRUŞ

un pescăruş
în cristalul aerului
precum o lacrimă
ce caută un chip.
marea plânge fără cuvinte,
creşte frigul umbrelor
în singurătatea nisipului.
absenţa ta
arde valurile învolburate
şi mă face
să visez
o madonă în ruguri de fum.

9 mai 2010


vIAŢA a NAUFRAGIAT ÎNTR-UN OCHI

viaţa a naufragiat într-un ochi,
valurile sparg nava sub munţii de apă,
sentimentele se năruie,
poezia se târăşte prin valuri
ca un pescăruş rănit
care vrea
să-şi ia zborul;
un fel de
inocenţă demonică
ce circulă prin sângele nostru,
aşteptând azurul
cu căldura soarelui
să-i ostoiască durerea.

ochiul priveşte înăuntru
la spectacolul sentimentelor,
care dansează
ca saltimbancii pe sârmă.

irişii visează la singurătatea
din gările pustii,
în care fruzele plopilor
tremurânde,
foşnesc melancolic
ca-n muzica lui Chopin.

pe retină se amestecă
imaginea femeii iubite
cu acest naufragiu al vieţii
care încă mai spintecă solitar
valurile albastrului,
aşteptând să înflorească agavele
pe o dulce insulă a speranţei.

marţi, 10 mai 2010


LUNA NOPŢILOR DE MAI

exista atâta singurătate in ea,
deşi veacuri întregi
o umplură
cu dragostea lor
tinerii îndrăgostiţi.

exista atâta singurătate
în acest aur
încât luna nopţilor de mai
nu mai e lună
ci făclie de veghe
peste triste morminte.

există atâta singurătate
în acest chip de fecioară
încât
veghea omenească
a umplut-o
cu plânsul străvechi
al dragostei dintâi.

exista atâta singurătate
în sanctuarele ei
încât lacrima femeii
care aşteaptă
seara
să viseze
că de undeva
vine iubitul în hlamindă
s-o fure,
se preface în rouă.

deşi salcâmii au innebunit
ea trece nepăsătoare
peste rariştea de brazi
ca o iluzie a nopţii,
amintindu-ne
de eternitatea unei clipe,
presărate cu aurul mirific al ei.

11 mai 2010


FIRICELUL MEU DE LUT

firicelul meu de lut
ce durere te-a durut,
n-ai băut şi n-ai mâncat
cine mi te-a supărat?

firicelul meu de lut,
parc-a fost ca un făcut
erai dor, erai câmpie,
erai glas de ciocârlie…

de ce mi te-ai ofilit
ca o floare-n asfinţit
de ce te-ai topit aşa,
ori te doare dragostea?

firicelul meu de lut,
cine-n lume te-a bătut,
cine ţi-a furat simbria
şi ţi-a dat melancolia?

cine mi te-a blestemat
sufletul de ţi-a furat
şi te-a lăsat singur-cuc,
cântând pe-o creangă de nuc?

cine credeţi, oameni buni?
doi ochi negri, doi cărbuni,
ce mi-au furat dragostea,
plecând în lume cu ea.

firicel de lut, sub soare,
nu face două parale,
dragoste-i pasăre rară,
când ai prins-o, deja zboară…

vineri, 14 mai 2010

Ion Ionescu –Bucovu



CIORAN
de ce plângi, maestre,
şi priveşti printre ferestrele copacilor
lumea
care se-neacă într-un timp efemer?
lacrima ta e picur de lună
pe roua nopţilor de vară;
glsul tău- dangăt de clopot
ce bate
într-un oraş medieval
cu turle, ogive, creneluri şi ciori;
dorul tău- călător,
rătăcit pe neunde,
cerşind o clipa de fericire
printre mormintele cimitirelor
uitate de vreme;
chipul tău- mucenic răstignit
la răscruce de drumuri
cu ochii scoşi
de barbare cohorte de iluzii;
gândul tău,
pasăre rătăcită pe catarge-n derivă
într-o mare ce se zbuciumă;
vântul îţi suflâ-n oase
de necaz şi de vântoase;
din cavoul tău din stei
a rămas o rază caldă,
un suspin ce urcă-n zări
raza dulce-a dimineţii
care mi-a-nvrăjbit poeţii.

14 mai 2010

CAII ÎNARIPAŢI_ CUVINTELE

caii înaripaţi-cuvintele
sosesc ostenite din
susurul îndepărtat
al poveştilor uitate.

caii înaripaţi tropăie
pe pământul calm
şi undeva această turmă
de dincolo de zare
pare să se nască
din noaptea spaţiilor
pe un câmp monoton,
prefăcându-se în iluzii.

cuvintele…
miracole născute
din bucuriile şi răsucirile vieţii,
din plânsul doinei,
din jalea mamei,
din înjurăturile ţăranului,
din leagănul pruncului,
din dragostea Anei
şi din sacrificiul meşterului Manole,
din eroismul ostaşului,
din baladeasca natură
a munţilor
şi a câmpiei întinse,
a întunecatului codru
care ne-a învelit
cu umbra teiilor
si cu măreţia unui răsărit de soare,
care ne-a făcut să îngenuinchem
în faţa luminii
şi să sărutăm cu irişii
stropii de rouă ai dimineţilor de vară.

cuvintele care ne dor,
cuvintele care ne bucură,
cuvintele care ne întristează,
cuvintele care ne nasc,
cuvintele care ne omoară,
cuvintele care ne zâmbesc,
cuvintele care ne plâng,
cuvintele care ne iubesc
şi ne urăsc,
toate, toate s-au născut
din descântecul limbii
ca un dar al lui Dumnezeu
pentru ne exprima sentimentele
în această lume;

ele sunt săgeţi,
sunt otravă,
iubire,
dor…

aceşti cai înaripaţi
care circula prin sângele nostru
şi se cuibăresc în inimă,
sunt
singura bogăţie
care rămâne după noi,
fâcutâ cadou generaţiilor viitoare.

18 mai 2010

ÎMI TRE3CE AMINTIREA PE SUB OCHI

îmi trece amintirea pe sub ochi
ca o amantă tristă, părăsită,
născută-i de din visul de deochi
şi-o cern precum făina printr-o sită.

era o toamnă… toamnă dulce,
plopii ce foşneau ca în poveste,
cocori treceau în şiruri să se culce,
şi toamna ne cam luase fără veste.

era o seara murgă şi senină,
plopii foşneau o rapsodie dulce,
noi ne plimbam agale prin grădină
când luna galeşă trece să culce.

deodată ne-a luat ochii şi cu mintea,
şi ne-am trezit aşa şi ne-am iubit
parc-am îmbrătişat o stea, iubito,
cu dorul meu nestins de infinit…

de-atunci, păcatul, iadul, chinul,
călcâiele ni s-au aprins,
parc-am băut din rai tot vinul
şi toate stelele s-au stins…

simţeam când ţi- atingeam genunchii
şi mă-nvăţai să-mbrăţişez
o dulce carne-n patru muchii,
făcându-te un sur la chez.

cădeam pe trupul tău de sfânt
ca o povară, dulce pită,
un fel de punere-n mormânt,
blestem de fată şi ispită…

20 mai 2010