sunt călătorul
sunt călătorul care ā obosit
de-atâtea ploi şi viscole-n furtună
şi nu ştiu de ce, Doamne, mi se-adună,
doar mie-n cale, ultimul sosit…
ai fost în noapte călăuză bună
şi am urcat la stele, către Tine,
cărările cereşti mi-au fost străine,
eu coboram în lumea mea nebună.
de-atunci am tot umblat turist hoinar
într-un delung şi vag pelerinaj,
punându-mi viaţa pentru Tine gaj
şi m-ai lăsat să gust acest amar.
acum când rătăcit călătoresc
pe drumul care nu se mai întoarce,
merg înainte, neavând ce face,
uitându-mă cum anii-n urmă cresc.
sătul de plinul vieţii şi uimire,
valul pierdut mă ia pe creasta culmii
şi sunt purtat aşa fără de ştire
spre nefiinţă şi abisul lumii.
2008
marți, 9 martie 2010
TOT LA SAT
tot la sat
tot la sat se află liniştea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăream,
satul este oaza şi rămâne oaza,
mult visat edenul dorului din noi.
nu mai sunt ţăranii de odinioară,
ce-ţi dădeau bineţe şi te omeneau,
au apus ţăranii, au plecat ţăranii,
doar în noi mai zace dorul după ei.
ei păstrau norocul, bunătatea sfântă,
lângă busuiocul de la Preacurata,
ei veneau din veacuri, se duceau în veacuri,
luând cu ei tot oful dorului din noi.
nu mai sunt ţăranii, au plecat ţăranii
cu mirosul pâinii coaptă în cuptor,
le-ā trecut veleatul, tot le număr anii
şi-i privesc aeve cum se duc şi mor.
număr anii singur, rătăcit pe drumuri
şi le caut umbra ca să le-o sărut,
au plecat ţăranii spre eterna zare
s-au topit în racle, îngropaţi în lut.
12 iulie 2008
tot la sat se află liniştea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăream,
satul este oaza şi rămâne oaza,
mult visat edenul dorului din noi.
nu mai sunt ţăranii de odinioară,
ce-ţi dădeau bineţe şi te omeneau,
au apus ţăranii, au plecat ţăranii,
doar în noi mai zace dorul după ei.
ei păstrau norocul, bunătatea sfântă,
lângă busuiocul de la Preacurata,
ei veneau din veacuri, se duceau în veacuri,
luând cu ei tot oful dorului din noi.
nu mai sunt ţăranii, au plecat ţăranii
cu mirosul pâinii coaptă în cuptor,
le-ā trecut veleatul, tot le număr anii
şi-i privesc aeve cum se duc şi mor.
număr anii singur, rătăcit pe drumuri
şi le caut umbra ca să le-o sărut,
au plecat ţăranii spre eterna zare
s-au topit în racle, îngropaţi în lut.
12 iulie 2008
RAUL VESNICIEI CURGE
râul veşniciei curge
râul veşniciei curge
printre dealuri de oase de străbuni,
încerc să m-agăţ pe scări de lumină
spre paradisul plin de nebuni.
privesc în mine dihănii
care mă latră şi nu-mi dau pace să sui,
mă leagănă raze de lună hai-hui
şi muşcă din mine dihănii turbate…
un ochi dintr-o parte, enorm, mă priveşte şui,
ochiul lui şiva care mă trage la moarte.
râul veşniciei curge
şi tot toarce timpul fuiorul,
mă doare o mână, mi-e greu piciorul
şi hoţii de suflete mă tot fură.
cântă casandra prin parcuri de vis,
frumoasa casandră cu chipul de nea,
mă-ndeamnă iubirea spre ea,
mă cheamă casandra în paradis.
1996
râul veşniciei curge
printre dealuri de oase de străbuni,
încerc să m-agăţ pe scări de lumină
spre paradisul plin de nebuni.
privesc în mine dihănii
care mă latră şi nu-mi dau pace să sui,
mă leagănă raze de lună hai-hui
şi muşcă din mine dihănii turbate…
un ochi dintr-o parte, enorm, mă priveşte şui,
ochiul lui şiva care mă trage la moarte.
râul veşniciei curge
şi tot toarce timpul fuiorul,
mă doare o mână, mi-e greu piciorul
şi hoţii de suflete mă tot fură.
cântă casandra prin parcuri de vis,
frumoasa casandră cu chipul de nea,
mă-ndeamnă iubirea spre ea,
mă cheamă casandra în paradis.
1996
M_AM RATACIT
m-am rătăcit
m-am rătăcit pe-o insulă pustie
unde doar marea trist şi jalnic cântă,
jivine peste tot mă înslpăimântă
şi-aştept să-mi sară-n cap, să mă sfâşie.
doar luna zace-n stratul de argint
şi stele mii sclipesc pe-albastrul cer.
privesc vapoare cum se duc şi pier
şi eu mă pierd încet în labirint.
scăpat din naufragiu singur-cuc
mă tot gândesc ce-mi făureşte soarta
şi ce tărâm îmi va deschide poarta
sau încotro aş vrea ca să apuc.
reptile se târăsc pe lângă mine,
foşnesc prin frunze, se caţără prin pomi,
mă tot pândesc cu ochii lor lacomi
şi viaţa mea-i în mâinile divine.
privesc talazuri mari ce mă-nconjoară
şi cum argintul s-a vărsat în mare
şi jungla care vrea să mă-npresoare
şi noaptea tristă, grea şi solitară.
e insula pustie şi peisajul tern,
pe sus un corb îmi dă mereu ocol,
e singur binevoitorul sol
ce-ar vrea să mă salveze din infern…
m-am rătăcit pe-o insulă pustie
unde doar marea trist şi jalnic cântă,
jivine peste tot mă înslpăimântă
şi-aştept să-mi sară-n cap, să mă sfâşie.
doar luna zace-n stratul de argint
şi stele mii sclipesc pe-albastrul cer.
privesc vapoare cum se duc şi pier
şi eu mă pierd încet în labirint.
scăpat din naufragiu singur-cuc
mă tot gândesc ce-mi făureşte soarta
şi ce tărâm îmi va deschide poarta
sau încotro aş vrea ca să apuc.
reptile se târăsc pe lângă mine,
foşnesc prin frunze, se caţără prin pomi,
mă tot pândesc cu ochii lor lacomi
şi viaţa mea-i în mâinile divine.
privesc talazuri mari ce mă-nconjoară
şi cum argintul s-a vărsat în mare
şi jungla care vrea să mă-npresoare
şi noaptea tristă, grea şi solitară.
e insula pustie şi peisajul tern,
pe sus un corb îmi dă mereu ocol,
e singur binevoitorul sol
ce-ar vrea să mă salveze din infern…
POEZII: DORINTA si A SOSIT DUMINICA
dorinta
desculţ, calc pe rouă, prin iarba virgină,
privesc cum demonii nopţilor pier,
mă sui pe spinări de lumină
cu îngerii până la cer.
dimineţi de argint cu platini de raze
îmi străbat din străfunduri spre irisul beat,
aş vrea să mă leagăn aşa in extaze
la rând cu haosul increat.
cu-nvăluiri de viscole sufleteşti pe cărări,
în albul de cristal al soarelui de mai,
rătăcit adesea prin depărtări,
s-ajung cât mai repede-n rai.
pe muzici divine, prin sfere de timp,
să zbor ca o pasăre-paradis fără gai,
s-ajung la zeii cei mari din olimp,
să petrec cu ei în alai…
dionis, flecarul, să-mi fie nănaş,
să bem fericiţi la cupe de vin,
cu el împreună, ferice, ducea-m-aş
La domnul din ceruri divin…
1987
a sosit duminica
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici ,pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri,vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi ,doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi,toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee…
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.
miercuri, 10 februarie 2010
desculţ, calc pe rouă, prin iarba virgină,
privesc cum demonii nopţilor pier,
mă sui pe spinări de lumină
cu îngerii până la cer.
dimineţi de argint cu platini de raze
îmi străbat din străfunduri spre irisul beat,
aş vrea să mă leagăn aşa in extaze
la rând cu haosul increat.
cu-nvăluiri de viscole sufleteşti pe cărări,
în albul de cristal al soarelui de mai,
rătăcit adesea prin depărtări,
s-ajung cât mai repede-n rai.
pe muzici divine, prin sfere de timp,
să zbor ca o pasăre-paradis fără gai,
s-ajung la zeii cei mari din olimp,
să petrec cu ei în alai…
dionis, flecarul, să-mi fie nănaş,
să bem fericiţi la cupe de vin,
cu el împreună, ferice, ducea-m-aş
La domnul din ceruri divin…
1987
a sosit duminica
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici ,pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri,vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi ,doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi,toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee…
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.
miercuri, 10 februarie 2010
INTALNIREA MEA CU EMINESCU
Când m-am întâlnit cu Eminescu
Era prin anul 1953 pe primăvară, pare-mi-se pe 3 sau 4 martie, când murise ,,marele geniu al omenirii”-Iosif Vissarionovici Stalin. Pe atunci eram elev al şcolii pedagogice din Câmpulung şi câţiva ne-am urcat pe Flămânda să-i tragem clopotele răposatului. Am ţinut-o aşa vreo trei zile. Clopotarul ne alimenta cu mâncare în schimbul acestei munci. Atunci un coleg căruia îi împrumutasem nişte bani vine la mine şi mă roagă ca în schimbul banilor, pe care nu-i avea, să-mi dea o carte. Am fost de acord. Şi mi-a întins cartea ,, M. Eminescu-poezii”-ediţe Titu Maiorecu. Până atunci nu ştiam prea multe despre marele poet. După război opera lui nu se mai editase. Noi învăţam după nişte culegeri literare în care era doar ,,Împărat şi proletat” -cuvântul proletarului, care cădea bine regimului cu ,,Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…” şi poezia ,,Viaţa”, unde o fată de la ţară îşi câştigă existenta cu acul. Cartea primită de la colegul meu ā căzut ca o mană cerească. N-am mai ştiut de mine vreo câteva zile; m-am închis cu ea în dormitor sau în sala de meditaţie şi am citit-o de câteva ori. Am descoperit că fusesem minţit. Ni se spusese că Eminescu este fiu de boiernaş, că ā fost influienţat de ideologia capitalistă,că poezia lui de dragoste strică tineretul, etc. După citirea poeziilor, am rămas siderat de câtă putere de creaţie avusese acest Om. Îmi sunau aşa de bine în capul meu aceste poezii încât am încercat să le memorez şi pe unele le ţin minte şi acum.
A doua întâlnire cu poetul ā fost făcută prin intermediul profesorului de română Augustin Popescu, cel care mai târziu avea să devină un eminescolog de frunte, sub numele de Augustin Z. N. Pop. Aş vrea să insist mai mult asupra acestui om pentru faptul că toate datele biogafice noi din viaţa poetului au fost scoase la lumină de el.
De la profesorul de rom`n[ Austin Z.N. Pop, pe atunci Augustin Popescu, am prins gustul limbii rom`ne =i ]n special dragostea pentru cel mai mare poet al neamului nostru, Mihai Eminescu. Duminica ne \inea adev[rate =ez[tori literare despre poet, ilustrate cu fotografii din via\a poetului =i a Veronic[i Micle, din via\a familiei poetului.Umbla din şcoală în şcoală, împreună cu nepotul poetului Eminescu care fusese militar şi ţinea conferinţe despre viaţa şi opera poetului. Str`nsese toat[ via\a, cu o pasiune de invidiat, risipindu-şi averea , salariul şi pensia, mai târziu, o serie ]ntreag[ de materiale inedite despre poet, pe care de altfel le-a =i publicat de-alungul vie\ii ]n trei volume masive de =i ]n alte lucr[ri. Deschisese acasă un adevărat muzeu Eminescu cu materiale strânse de peste tot, scrisori, acte de naştere, scheme ale satului Ipoteşti, fotografii cu familia , cu prietenii, obiecte personale, până când şi rochia de mireasă ā Veronicăi Micle pe care dăduse, îmi spunea, o groază de bani. Îmi spunea că după moartea sa le va dona Muzeului Literaturii sau Academiei. Nu mai ştiu dacă ā făcut-o sau nu, dar ar fi o mare pierdere dacă această valoroasă colecţie s-ar distruge. Acest profesor a dat lucr[ri valoroase nu numai despre M. Eminescu, ci şi despre Nicolae B[lcescu, Mihail Kog[lniceanu, despre dezvoltarea culturii pe meleagurile arge=ene. Augustin Popescu s-a n[scut ]n Bucure=ti la 30 august 1910, ca fiu al preotului Zamfir Popescu, paroh al bisericii de pe Calea Victoriei. Studiile secundare le-a urmat la Liceul ca premiant. A absolvit facultatea de litere =i filozofie din Bucure=ti cu distinc\ia }n anul 1968 a ob\inut titlul de doctor ]n filologie la Universitatea din Cluj, iar ]n 1970 titlul de doctor-docent, tot la aceea=i Universitate. A fost cercet[tor la Biblioteca Academiei Rom`ne, sec\ia manuscrise, pun`nd ]n ordine arhiva Eminescu. A func\ionat ca profesor la Institutul pedagogic din Pite=ti, ]ndeplinind =i func\ia de decan =i apoi pe cea de rector. A fost profesor =i la Universitatea din Bucure=ti, la catedra de . S-a stins din via\[ la 1 aprilie 1988 =i a fost ]nmorm`ntat la cimitirul Bellu, nu departe de morm`ntul lui Eminescu. }n ultimul timp am purtat o scurt[ coresponden\[ cu el =i ]mi scria c[ nu mai vede =i o duce foarte r[u, n-are cine-i face cump[r[turile =i cine s[-l ]ngrijeasc[, nevasta fiindu-i =i ea bolnavă.La sfârşitul vieţii Augustin Z.N. Pop i-ā scris un epitaf poetului care sună aşa : CRED IN EMINESCU CA IN SOARE, IN MAGIA FRUMOSULUI SI ÎN VEŞNICIA NEAMULUI ROMANESC.
De la acest mare profesor am prins gustul cercet[rii vie\ii =i operei lui Mihai Eminescu =i, \in`nd leg[tura cu el, am scris romanul ]n care e vorba despre dragostea dintre Mihai Eminescu =i Veronica Micle, roman la care a contribuit şi el cu multe date istorice.
Inâlnindu-mă de mai multe ori cu el, i-am propus să scrie un roman al dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle. Mi-ā destăinuit că de câte ori ā vrut să înceapă acest roman, de atătea ori, ori nu-i mergea stiloul, ori mâna îi cădea grea. Şi până la urmă l-a abandonat... ,, Dar te voi ajuta pe tine cu datele pe care le am... Să-i pui titlul sugerat de Perpessicius , »Martirii lui Eros » Înainte de ā scrie romanul m-am documentat aproape 20 de ani, am citit aproape tot ce s-ā scris despre Eminescu, am colindat ţara in lung şi lat pe urmele lui, de la Iaşi, Văratec, Ipoteşti şi până la mica lui Romă, în Transilvania. Am scris romanul, am publicat şi câteva fragmente din el, primite bine de public, dar editurile nu se încumetă să ia în serios o lucrare ā unui necunoscut. Şi ca să cerşesc la poarta lor, nu-mi stă în caracter !
Şi acum să reiau firul destăinuirilor. După citirea cărţii de Poezii, am început să frecventez biblioteca şcolii şi să împrumut cărţi despre poet. Bibliotecara le dădea pe sub mână, deoarece erau interzise. Şi a început să mi se lărgească orizonturile despre viaţa şi opera lui. Îmi intrase atât de mult la suflet, încăt într-o noapte, în adolescenţa mea, l-am visat. Eram aproape bolnav după o despărţire amoroasă cu prima iubită. Şi mă culcasem să dorm. L-am văzut pe poet cum ā venit lângă mine, mi-a pus mâna pe funte şi a început să mă mângâie. Îl vedeam, îl simţeam. S-a aşezat pe buza patului. Avea o statură mijlocie, era îmbrăcat într-un costum negru, avea un corp atletic, faţa măslinie, ochii ceva mai mici decăt în fotografiile lui, un păr negru, strâns pe spate într-o chică, umerii obrajilor proeminenţi. Atât mi-a şoptit, mângâindu-mă : »Nu fi supărat că trec toate, toţi trecem prin focul dragostei. Şi eu am trecut ! Dragostea e o boală. Trebuie să te lecui de ea, cum m-am lecuit şi eu..Îţi va trece... » Imediat m-am deşteptat şi m-am uitat prin cameră buimac. Eminescu dispăruse. Dar m-a marcat atât de mult acest vis, încât îl voi ţine minte toată viaţa.
După deschiderea culturală de după anul 1960 au început să fie reeditate marile opere ale literaturii române, adică Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, etc. unde am descoperit un alt Eminescu, aureolat de peronalitatea acestor oameni. Între timp mi-a căzut în mână o mică broşurică scrisă de Octav Minar prin anul, pare-se 1904 şi intitulată ,,Cum ā iubit Eminescu » în care ā publicat o parte din scrisorile de dragoste ale poeţilor.. Deşi istoricii şi criticii literari l-au hulit pe acest om, a fost primul care a reabilitat dragostea dinte poet şi Veronica şi i-ā luat partea femeii atunci când, după moartea poetului, ea devenise cauza principală ā nebuniei şi ā morţii lui. Criticii i-au imputat ca unele scrisori sunt trunchiate sau traduse din franceză prost, dar realitatea ā fost alta. Date de Veronica şi de fetele ei din mână-n mână pe la prietene şi prieteni să le citească din curiozitate, scrisorile au fost copiate greşit sau traduse cu multe lacune. Şi Octav Minar, neavând originalele, le-ā publicat cu greşeli. După moartea poetului scrisorile au fost puse sub embargou de Veronica. Din 16 iunie 1889 şi pănă ā plecat la Văratec prin iulie ,femeia le-a citit şi le-a răscitit, făcând adnotări pe marginea lor,aducându-şi aminte de clipele lor frumoase, după care le-ā străns pe toate, le-ā legat cu o pamglică neagră, punăând sub plamblică o coală în care ā scris : ,,Acestea sunt scrisorile mele şi ale lui Eminescu, de voi trăi voi scrie ceva în legătură cu acest amor nenorocit. » (citat din memorie). Pe aceeaşi coală căteva versuri ale poetului : ,,Copil bălai cu ochii albaştri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe aripi de corb croncănitor.../ Restul se ştie, Veronica Micle s-ā otrăvit la Văratec şi ā murit. Pe patul de moarte le-ā spus fetelot să nu publice acele scrisori decât după ce va trece timpul. Scrisorile au fost purtate mult timp de nepoatele şi strănepoatele ei până când au fost publicate acum câţiva ani.
Cu Eminescu m-am întâlnit apoi la Facultate. Am ascultat câteva cursuri ale lui G. Călinescu care m-au fascinat. Acest profesor când vorbea despre Eminescu era parcă un preot antic care executa o liturghie. Cu vocea lui cântată, elecriza publicul. La cursurile lui nu veneau numai studenţi, participau şi oameni din Bucureşi de diferite profesii, ziarişti, profesori de liceu, muncitori, militari. Amfiteatrul era arhiplin, lumea se înghesuia şi pe coridoare, ocupându-şi locurile cu mult timp înainte
Apoi am ascultat-o la cursuri pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga Era fantastic cât de informată era profesoara despre viaţa şi opera poetului. Ne plimba prin filozofia indică, prin Kant, Schopenhauer,prin Viena timpului, prin Berlin, prin Iaşul lui Eminescu. Făcea legături inedite între opera poetului şi opera altor mari clasici ai omenirii. De la cursurile ei ieşeam parcă de la un mare spectacol care ne umplea sufletul de bucurie.
Profesorul Vianu era un neîntrecut maistru al cuvântului. Cursul lui despre Eminescu era o delectare ā sufletului. Mai mult stilist decât istoric, Vianu desfăcea firul operei în patru, o analiza, întorcând-o pe toate feţele.Dar înainte de orice era un mare cunoscător al literaturii universale din care au ieşit ,,Studii de literatură universală şi comparată’’ , publicate mai târziu. Cursurile lui ,,Madach şi Eminescu’’, ,,Imaginea Greciei antice în Memento mori’’sau ,,Eminesacu şi Shakespeare”erau adevărate sărbători intelectuale.
Apoi profesorul Ion Zamfirescu, autorul unei masive ,,Istorii universale ā teatrului’’ ne-ā introdus în luma teatrului lui Eminescu.
Amintesc de asemeni o pleiadă întreagă de profesori care s-au aplecat asupra operei lui : Amita Bhose, Lucian Blaga, Gheorghe Bulgăr, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Rosa Del Conte, Petru Creţia, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Ion Dumitrescu, Mircea Eliade, L. Galdi, Alain Guillermou, Dumitru Irimia, Dan C. Mihăescu, George Muntean, Ion Negoiţescu, Constantin Noica Marian Papahagi, Edgar Papu Perpessicius, Alexandru Philipide, Alexandru Piru, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu, Eugen Simion, N. Steinhardt,Vladimir Streinu, Eugen Todoran, Tohăneanu, Vatamaniuc, şi mulţi alţii , tot atăt de importanţi, dar care-mi scapă.
Închei cu o poezie ā lui EMINESCU :
NUMAI POETUL
LUMEA TOAT-I TRECATOARE
OAMENII SE TREC ŞI MOR
...........................................
NUMAI POETUL
CA PASERI CE ZBOARA
DEASUPRA VALURILOR
TRECE PESTE NEMARGINIREA TIMPULUI
IN RAMURILE GÂNDULUI,
IN SFINTELE LUNCI
UNDE PASERI CA EL
SE_NTREC IN CÂNTRI.
(va urma...)
Era prin anul 1953 pe primăvară, pare-mi-se pe 3 sau 4 martie, când murise ,,marele geniu al omenirii”-Iosif Vissarionovici Stalin. Pe atunci eram elev al şcolii pedagogice din Câmpulung şi câţiva ne-am urcat pe Flămânda să-i tragem clopotele răposatului. Am ţinut-o aşa vreo trei zile. Clopotarul ne alimenta cu mâncare în schimbul acestei munci. Atunci un coleg căruia îi împrumutasem nişte bani vine la mine şi mă roagă ca în schimbul banilor, pe care nu-i avea, să-mi dea o carte. Am fost de acord. Şi mi-a întins cartea ,, M. Eminescu-poezii”-ediţe Titu Maiorecu. Până atunci nu ştiam prea multe despre marele poet. După război opera lui nu se mai editase. Noi învăţam după nişte culegeri literare în care era doar ,,Împărat şi proletat” -cuvântul proletarului, care cădea bine regimului cu ,,Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…” şi poezia ,,Viaţa”, unde o fată de la ţară îşi câştigă existenta cu acul. Cartea primită de la colegul meu ā căzut ca o mană cerească. N-am mai ştiut de mine vreo câteva zile; m-am închis cu ea în dormitor sau în sala de meditaţie şi am citit-o de câteva ori. Am descoperit că fusesem minţit. Ni se spusese că Eminescu este fiu de boiernaş, că ā fost influienţat de ideologia capitalistă,că poezia lui de dragoste strică tineretul, etc. După citirea poeziilor, am rămas siderat de câtă putere de creaţie avusese acest Om. Îmi sunau aşa de bine în capul meu aceste poezii încât am încercat să le memorez şi pe unele le ţin minte şi acum.
A doua întâlnire cu poetul ā fost făcută prin intermediul profesorului de română Augustin Popescu, cel care mai târziu avea să devină un eminescolog de frunte, sub numele de Augustin Z. N. Pop. Aş vrea să insist mai mult asupra acestui om pentru faptul că toate datele biogafice noi din viaţa poetului au fost scoase la lumină de el.
De la profesorul de rom`n[ Austin Z.N. Pop, pe atunci Augustin Popescu, am prins gustul limbii rom`ne =i ]n special dragostea pentru cel mai mare poet al neamului nostru, Mihai Eminescu. Duminica ne \inea adev[rate =ez[tori literare despre poet, ilustrate cu fotografii din via\a poetului =i a Veronic[i Micle, din via\a familiei poetului.Umbla din şcoală în şcoală, împreună cu nepotul poetului Eminescu care fusese militar şi ţinea conferinţe despre viaţa şi opera poetului. Str`nsese toat[ via\a, cu o pasiune de invidiat, risipindu-şi averea , salariul şi pensia, mai târziu, o serie ]ntreag[ de materiale inedite despre poet, pe care de altfel le-a =i publicat de-alungul vie\ii ]n trei volume masive de
De la acest mare profesor am prins gustul cercet[rii vie\ii =i operei lui Mihai Eminescu =i, \in`nd leg[tura cu el, am scris romanul
Inâlnindu-mă de mai multe ori cu el, i-am propus să scrie un roman al dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle. Mi-ā destăinuit că de câte ori ā vrut să înceapă acest roman, de atătea ori, ori nu-i mergea stiloul, ori mâna îi cădea grea. Şi până la urmă l-a abandonat... ,, Dar te voi ajuta pe tine cu datele pe care le am... Să-i pui titlul sugerat de Perpessicius , »Martirii lui Eros » Înainte de ā scrie romanul m-am documentat aproape 20 de ani, am citit aproape tot ce s-ā scris despre Eminescu, am colindat ţara in lung şi lat pe urmele lui, de la Iaşi, Văratec, Ipoteşti şi până la mica lui Romă, în Transilvania. Am scris romanul, am publicat şi câteva fragmente din el, primite bine de public, dar editurile nu se încumetă să ia în serios o lucrare ā unui necunoscut. Şi ca să cerşesc la poarta lor, nu-mi stă în caracter !
Şi acum să reiau firul destăinuirilor. După citirea cărţii de Poezii, am început să frecventez biblioteca şcolii şi să împrumut cărţi despre poet. Bibliotecara le dădea pe sub mână, deoarece erau interzise. Şi a început să mi se lărgească orizonturile despre viaţa şi opera lui. Îmi intrase atât de mult la suflet, încăt într-o noapte, în adolescenţa mea, l-am visat. Eram aproape bolnav după o despărţire amoroasă cu prima iubită. Şi mă culcasem să dorm. L-am văzut pe poet cum ā venit lângă mine, mi-a pus mâna pe funte şi a început să mă mângâie. Îl vedeam, îl simţeam. S-a aşezat pe buza patului. Avea o statură mijlocie, era îmbrăcat într-un costum negru, avea un corp atletic, faţa măslinie, ochii ceva mai mici decăt în fotografiile lui, un păr negru, strâns pe spate într-o chică, umerii obrajilor proeminenţi. Atât mi-a şoptit, mângâindu-mă : »Nu fi supărat că trec toate, toţi trecem prin focul dragostei. Şi eu am trecut ! Dragostea e o boală. Trebuie să te lecui de ea, cum m-am lecuit şi eu..Îţi va trece... » Imediat m-am deşteptat şi m-am uitat prin cameră buimac. Eminescu dispăruse. Dar m-a marcat atât de mult acest vis, încât îl voi ţine minte toată viaţa.
După deschiderea culturală de după anul 1960 au început să fie reeditate marile opere ale literaturii române, adică Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, etc. unde am descoperit un alt Eminescu, aureolat de peronalitatea acestor oameni. Între timp mi-a căzut în mână o mică broşurică scrisă de Octav Minar prin anul, pare-se 1904 şi intitulată ,,Cum ā iubit Eminescu » în care ā publicat o parte din scrisorile de dragoste ale poeţilor.. Deşi istoricii şi criticii literari l-au hulit pe acest om, a fost primul care a reabilitat dragostea dinte poet şi Veronica şi i-ā luat partea femeii atunci când, după moartea poetului, ea devenise cauza principală ā nebuniei şi ā morţii lui. Criticii i-au imputat ca unele scrisori sunt trunchiate sau traduse din franceză prost, dar realitatea ā fost alta. Date de Veronica şi de fetele ei din mână-n mână pe la prietene şi prieteni să le citească din curiozitate, scrisorile au fost copiate greşit sau traduse cu multe lacune. Şi Octav Minar, neavând originalele, le-ā publicat cu greşeli. După moartea poetului scrisorile au fost puse sub embargou de Veronica. Din 16 iunie 1889 şi pănă ā plecat la Văratec prin iulie ,femeia le-a citit şi le-a răscitit, făcând adnotări pe marginea lor,aducându-şi aminte de clipele lor frumoase, după care le-ā străns pe toate, le-ā legat cu o pamglică neagră, punăând sub plamblică o coală în care ā scris : ,,Acestea sunt scrisorile mele şi ale lui Eminescu, de voi trăi voi scrie ceva în legătură cu acest amor nenorocit. » (citat din memorie). Pe aceeaşi coală căteva versuri ale poetului : ,,Copil bălai cu ochii albaştri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe aripi de corb croncănitor.../ Restul se ştie, Veronica Micle s-ā otrăvit la Văratec şi ā murit. Pe patul de moarte le-ā spus fetelot să nu publice acele scrisori decât după ce va trece timpul. Scrisorile au fost purtate mult timp de nepoatele şi strănepoatele ei până când au fost publicate acum câţiva ani.
Cu Eminescu m-am întâlnit apoi la Facultate. Am ascultat câteva cursuri ale lui G. Călinescu care m-au fascinat. Acest profesor când vorbea despre Eminescu era parcă un preot antic care executa o liturghie. Cu vocea lui cântată, elecriza publicul. La cursurile lui nu veneau numai studenţi, participau şi oameni din Bucureşi de diferite profesii, ziarişti, profesori de liceu, muncitori, militari. Amfiteatrul era arhiplin, lumea se înghesuia şi pe coridoare, ocupându-şi locurile cu mult timp înainte
Apoi am ascultat-o la cursuri pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga Era fantastic cât de informată era profesoara despre viaţa şi opera poetului. Ne plimba prin filozofia indică, prin Kant, Schopenhauer,prin Viena timpului, prin Berlin, prin Iaşul lui Eminescu. Făcea legături inedite între opera poetului şi opera altor mari clasici ai omenirii. De la cursurile ei ieşeam parcă de la un mare spectacol care ne umplea sufletul de bucurie.
Profesorul Vianu era un neîntrecut maistru al cuvântului. Cursul lui despre Eminescu era o delectare ā sufletului. Mai mult stilist decât istoric, Vianu desfăcea firul operei în patru, o analiza, întorcând-o pe toate feţele.Dar înainte de orice era un mare cunoscător al literaturii universale din care au ieşit ,,Studii de literatură universală şi comparată’’ , publicate mai târziu. Cursurile lui ,,Madach şi Eminescu’’, ,,Imaginea Greciei antice în Memento mori’’sau ,,Eminesacu şi Shakespeare”erau adevărate sărbători intelectuale.
Apoi profesorul Ion Zamfirescu, autorul unei masive ,,Istorii universale ā teatrului’’ ne-ā introdus în luma teatrului lui Eminescu.
Amintesc de asemeni o pleiadă întreagă de profesori care s-au aplecat asupra operei lui : Amita Bhose, Lucian Blaga, Gheorghe Bulgăr, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Rosa Del Conte, Petru Creţia, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Ion Dumitrescu, Mircea Eliade, L. Galdi, Alain Guillermou, Dumitru Irimia, Dan C. Mihăescu, George Muntean, Ion Negoiţescu, Constantin Noica Marian Papahagi, Edgar Papu Perpessicius, Alexandru Philipide, Alexandru Piru, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu, Eugen Simion, N. Steinhardt,Vladimir Streinu, Eugen Todoran, Tohăneanu, Vatamaniuc, şi mulţi alţii , tot atăt de importanţi, dar care-mi scapă.
Închei cu o poezie ā lui EMINESCU :
NUMAI POETUL
LUMEA TOAT-I TRECATOARE
OAMENII SE TREC ŞI MOR
...........................................
NUMAI POETUL
CA PASERI CE ZBOARA
DEASUPRA VALURILOR
TRECE PESTE NEMARGINIREA TIMPULUI
IN RAMURILE GÂNDULUI,
IN SFINTELE LUNCI
UNDE PASERI CA EL
SE_NTREC IN CÂNTRI.
(va urma...)
INTALNIREA MEA CU EMINESCU
Ielele
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
IELELE
Ielele
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
MARTIRII LUI EROS,V.
Cap.VI.
Revizorul
Noua slujbă de revizor şcolar i se păru grea la început; să colinzi două judeţe prin coclauri şi noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un motiv de îngrijorare pentru poetul învăţat cu scaunul bibliotecii. Dar, orice rău e spre bine, gândea Mihai, cu revizoratul lui reInnoda un fir rupt în copilărie când colindase ţara în lungiş şi-n curmeziş. Acum intra în contact cu populaţia rurală, singura care-l interesa cu adevărat.
La început revizorul convocă invătătorii pentru conferinţele anuale. Lecţiile practice le ţinu la Şcoala din Sărărie, unde descoperi un învăţător bărbos care avea mare talent în ale pedagogiei, ţinând lecţii de toată frumuseţea, cu snoavele şi braşoavele lui.
-Creangă, mă numesc, se recomandă el şi-i întinse mâna revizorului, apoi pe dumneavoastră vă cunosc de la Convorbiri şi de la bibliotecă. In pârdalnicu nostru de Iaşi cine nu vă cunoaşte? Vorba ceea: Ieşi în drum şi tot satul se cărăbăneşte cu ochii pe tine! Că matale eşti Craiu-n ţara noastră-ntrale poeziei!
-Mulţam pentru compliment, domnule Creangă! Şi felicitări în ale dăscăliei! Tare eşti şugubăţ la vorbă şi slobod la limbă, aşa cum îi şade bine moldoveanului…
D-aia-i dai fătucii să mănânce, să-ndruge şi ea vrute şi nevrute. Ce-am avut şi ce-am pierdut: o muiere care mi-ā mâncat din fiere şi-o popie despopită…
Din ziua ând s-au cunoscut, Eminescu şi Creangă nu mai puteau sta unul fără altul, au început să-şi depene amintirile. Eminescu îi povesti de unde venea, despre copilăria lui, despre cotuna Ipoteştilor, leagănul primilor ani ai vieţii, îi vorbi despre Viena, despre Berlin, despre Buda-Sakia-Muni, despre Schopenhauer şi despre multe altele…
Creangă, cu vocea lui gravă, plină de inflexiuni, îi povesti despre raiul Humuleştilor, despre fraţii şi surorile lui, despre necazul cu fosta nevastă, Ileana, despre băiatul lui… Eminescu râdea ca un copil când asculta toate drăcoveniile lui şi-l încurajă să le pună pe hârtie. Seara la Bolta-Rece, la grecul Kir Amira, continuau la un pahar de vin cu poveştile lor până târziu în noapte.
-Plăteşte băiatul!-zicea Creangă, vorba ceea: Aista-i băiatul gălăţanul,/ care şi-ā băut sumanul,/şi-ā rămas într-un ilic/ şi îl ie dracu de frig! Hei, coane Mihai, le-aş scrie eu pe toate cele, dar cine mi le ia în seamă?
-Bădie, eu am un gând cu dumneata… Înainte de ā te duce la seratele Junimii, am să te duc în seara asta în casa lui Micle să distrezi cuconetul. I-am promis Veronicăi că vin cu dumneata şi pace!
-Stiu, coane Mihai, că tălică stai bine cu cucoana Miclea şi ţi-i dragă, dar ţărăniile mele-s cam nesărate pentru obrazul domniilor lor…
-Or să fie numai ochi şi urechi, bădie!
-Aista aşe-i, eu o văd pe Tinca mea că râde ca o bicisnică atunci când îi citesc ţărăniile mele… Dar la mâncare să n-avem grabă că ni se-ntorc burdihanele pe dos… Avem noi ac de cojocul doamnei Miclea!
Tăcură, mâncară şi băură.
Eminescu îl privea pe Creangă cu o curiozitate de copil, i se părea rupt din munte, un dar al naturii, făcut oamenilor… Gras, bărbos, clăpăug,cu mişcări lente. În hainele lui de şiac, părea mai de grabă un negustor de Lipsca, decât un institutor de şcoală nouă.
-N-ai încercat să te însori, coane Mihai?
-Pân-acum nu prea am avut timp şi nu-mi dă brânci viata la însurătoare.
-Însurătoarea te-ar aduna de pe drumuri…dar dacă păţeşti ca mine, sireacul...
Apoi vorbiră despre Titu Maiorescu, care-i fusese profesor lui Creangă şi-l ajutase mai târziu cu postul.
Nocturnii Eminescu şi Creangă se înfăţişară la poarta Veronicăi la o oră târzie, ca doi crai rătăciţi ai Iaşului, având mare chef de vorbă. Nu mai strigară, intrară în curte şi priviră pe geam.
-Se vede treaba, coane Mihai, că sunt la sindrofie, ia priveşte să vezi ce n-ai văzut, lume cât în târgul lui Cremene, numai cucoane şi cuconiţe.
Veronica nu-l cunoscuse personal pe Ion Creangă, îl văzuse pe ex-diacon la teatru sau la întâlnirile politice, fermecând adunarea cu vorbele lui colorate, împrumutate din limbajul coţcăresc al ţăranilor. Îşi amintea, elevă fiind, că-l ascultase odată la o întrunire politică şi murise de râs de snoavele lui presărate în cuvântare. Ā fost nevoie să-l oprească organizatorii, căci altfel ar fi transformat adunare în bâlci. Câţiva junimişti strigaseră să iasă afară că locul lui e la amvon nu aici…
Când Eminescu îi vorbise Veronicăi despre el şi-i povestise ce stofă de povestitor este în el, femeia îi ironiză pe amândoi:
Tună şi v-adunâ
Ca doi frăţiori,
Tu împuşcă lună,
El împuşcă ciori!
Eminescu râsese şi-i atrăsese atenţia că astfel de oameni nu se găsesc pe toate drumurile, el era o tulpină ce răsărise dintr-o rădăcină seculară.
Pe cine căutaţi dumneavoastră acum în toiul nopţii?, dăte Maria, femeia din casă peste ei, bolborosind pe la fereastră.
- Pe duduca Miclea, pacatele noastre,îi răspunse Creangă, că ne-am luat cu aşteptatul şi era gata să ne-apuce zorile dând ocol casei!
Femeia intră în salon şi-i şopti Veronicăi că Eminescu cu un necunoscut doresc să-i vorvească. Veronica auzise încă din vară ca Eminescu cu Creangă erau nedespărţiţi. Se tot întreba şi ea ca toată lumea ce-or fi vorbind ei zile întregi de numai termină. Când Veronica îi imputase poetului că nu mai are timp pentru ea, el dăduse vina pe noua slujbă, dar adevărul era altul şi ea îl ştia. Creangă zi Emineswcu o luau razna pe delul Buciumului, dând ocol Iaşului, sau se închideau la Bolta-Rece şi puneau ţara la cale stând până în zori. Ba câteodată mergeau la bojdeuca lui Creangă sau la cancelaria revizoratului şi-o continuau aşa până ā doua zi .
- V-aţi îndurat să-mi călcaţi şi mie casa după atâta amar de timp, trebuia să vă aştept cu flori!- ieşi Veronica în pridvor, invitându-i în casă, făcând pe supărata.
-Am venit şi cu domnul Creangă, căută Eminescu să se scuze, după cum ţi-ā fost voia…
-Domnul Creangă e aşteptat demult în casa noastră, poftiţi şi nu mai faceţi nazuri…
-D-apăi, duduiţă, Popa Smântână, cum m-au probozit junimiştii umblă teleleu până-n chindie după ziua de ieri şi sireacul n-o mai găseşte…
-V-aşteaptâ cucoanele ca pe pâinea caldă, mai ales când au auzit că-i vorba şi de domnul Creangâ.
Intrară în salon, Creangă se trase ruşinos după uşă şi mihai îl urmă. Veronica bucuroasă făcu cunoştinţele:
-Pe domnul Eminescu cred că-l cunoaşteţi. Pe domnul Creangă vi-l recomand acum, el e cel mai mare povestitor al românilor!
-Dragele mele cuconiţe, începu Creangă, eu aş zice s-o lăsaţi moartă-n păpuşoi că nu-s eu cel mai mare…, obraz de scoarţă cum îs, n-am motive de împăunare chiar dacă duduia Miclea îmi pune corniţele lui michiduţă şi face din ţântar armăsar arăpesc. Vedeţi-vă de conciurile dumneavoastră, căci eu cu conu Mihai am picat cam pe nepusă mămăliga şi ni-i teamă că v-am stricat sindrofia.
Toate râseră şi bătură din palme.
După câteva poetese care citiră poezile lor, urma Creangă:
- Eu, duduiţele mele, n-am nimic scris, căci am cutezat că ţărăniile mele nu sunt pentru obrazul subţire al domniilor voastre, dar fiindcă m-aţi rugat, eu am să vă spun una de pe uliţa mare…
- Şi începu să la povestească Soacra cu trei nurori…
Revizorul
Noua slujbă de revizor şcolar i se păru grea la început; să colinzi două judeţe prin coclauri şi noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un motiv de îngrijorare pentru poetul învăţat cu scaunul bibliotecii. Dar, orice rău e spre bine, gândea Mihai, cu revizoratul lui reInnoda un fir rupt în copilărie când colindase ţara în lungiş şi-n curmeziş. Acum intra în contact cu populaţia rurală, singura care-l interesa cu adevărat.
La început revizorul convocă invătătorii pentru conferinţele anuale. Lecţiile practice le ţinu la Şcoala din Sărărie, unde descoperi un învăţător bărbos care avea mare talent în ale pedagogiei, ţinând lecţii de toată frumuseţea, cu snoavele şi braşoavele lui.
-Creangă, mă numesc, se recomandă el şi-i întinse mâna revizorului, apoi pe dumneavoastră vă cunosc de la Convorbiri şi de la bibliotecă. In pârdalnicu nostru de Iaşi cine nu vă cunoaşte? Vorba ceea: Ieşi în drum şi tot satul se cărăbăneşte cu ochii pe tine! Că matale eşti Craiu-n ţara noastră-ntrale poeziei!
-Mulţam pentru compliment, domnule Creangă! Şi felicitări în ale dăscăliei! Tare eşti şugubăţ la vorbă şi slobod la limbă, aşa cum îi şade bine moldoveanului…
D-aia-i dai fătucii să mănânce, să-ndruge şi ea vrute şi nevrute. Ce-am avut şi ce-am pierdut: o muiere care mi-ā mâncat din fiere şi-o popie despopită…
Din ziua ând s-au cunoscut, Eminescu şi Creangă nu mai puteau sta unul fără altul, au început să-şi depene amintirile. Eminescu îi povesti de unde venea, despre copilăria lui, despre cotuna Ipoteştilor, leagănul primilor ani ai vieţii, îi vorbi despre Viena, despre Berlin, despre Buda-Sakia-Muni, despre Schopenhauer şi despre multe altele…
Creangă, cu vocea lui gravă, plină de inflexiuni, îi povesti despre raiul Humuleştilor, despre fraţii şi surorile lui, despre necazul cu fosta nevastă, Ileana, despre băiatul lui… Eminescu râdea ca un copil când asculta toate drăcoveniile lui şi-l încurajă să le pună pe hârtie. Seara la Bolta-Rece, la grecul Kir Amira, continuau la un pahar de vin cu poveştile lor până târziu în noapte.
-Plăteşte băiatul!-zicea Creangă, vorba ceea: Aista-i băiatul gălăţanul,/ care şi-ā băut sumanul,/şi-ā rămas într-un ilic/ şi îl ie dracu de frig! Hei, coane Mihai, le-aş scrie eu pe toate cele, dar cine mi le ia în seamă?
-Bădie, eu am un gând cu dumneata… Înainte de ā te duce la seratele Junimii, am să te duc în seara asta în casa lui Micle să distrezi cuconetul. I-am promis Veronicăi că vin cu dumneata şi pace!
-Stiu, coane Mihai, că tălică stai bine cu cucoana Miclea şi ţi-i dragă, dar ţărăniile mele-s cam nesărate pentru obrazul domniilor lor…
-Or să fie numai ochi şi urechi, bădie!
-Aista aşe-i, eu o văd pe Tinca mea că râde ca o bicisnică atunci când îi citesc ţărăniile mele… Dar la mâncare să n-avem grabă că ni se-ntorc burdihanele pe dos… Avem noi ac de cojocul doamnei Miclea!
Tăcură, mâncară şi băură.
Eminescu îl privea pe Creangă cu o curiozitate de copil, i se părea rupt din munte, un dar al naturii, făcut oamenilor… Gras, bărbos, clăpăug,cu mişcări lente. În hainele lui de şiac, părea mai de grabă un negustor de Lipsca, decât un institutor de şcoală nouă.
-N-ai încercat să te însori, coane Mihai?
-Pân-acum nu prea am avut timp şi nu-mi dă brânci viata la însurătoare.
-Însurătoarea te-ar aduna de pe drumuri…dar dacă păţeşti ca mine, sireacul...
Apoi vorbiră despre Titu Maiorescu, care-i fusese profesor lui Creangă şi-l ajutase mai târziu cu postul.
Nocturnii Eminescu şi Creangă se înfăţişară la poarta Veronicăi la o oră târzie, ca doi crai rătăciţi ai Iaşului, având mare chef de vorbă. Nu mai strigară, intrară în curte şi priviră pe geam.
-Se vede treaba, coane Mihai, că sunt la sindrofie, ia priveşte să vezi ce n-ai văzut, lume cât în târgul lui Cremene, numai cucoane şi cuconiţe.
Veronica nu-l cunoscuse personal pe Ion Creangă, îl văzuse pe ex-diacon la teatru sau la întâlnirile politice, fermecând adunarea cu vorbele lui colorate, împrumutate din limbajul coţcăresc al ţăranilor. Îşi amintea, elevă fiind, că-l ascultase odată la o întrunire politică şi murise de râs de snoavele lui presărate în cuvântare. Ā fost nevoie să-l oprească organizatorii, căci altfel ar fi transformat adunare în bâlci. Câţiva junimişti strigaseră să iasă afară că locul lui e la amvon nu aici…
Când Eminescu îi vorbise Veronicăi despre el şi-i povestise ce stofă de povestitor este în el, femeia îi ironiză pe amândoi:
Tună şi v-adunâ
Ca doi frăţiori,
Tu împuşcă lună,
El împuşcă ciori!
Eminescu râsese şi-i atrăsese atenţia că astfel de oameni nu se găsesc pe toate drumurile, el era o tulpină ce răsărise dintr-o rădăcină seculară.
Pe cine căutaţi dumneavoastră acum în toiul nopţii?, dăte Maria, femeia din casă peste ei, bolborosind pe la fereastră.
- Pe duduca Miclea, pacatele noastre,îi răspunse Creangă, că ne-am luat cu aşteptatul şi era gata să ne-apuce zorile dând ocol casei!
Femeia intră în salon şi-i şopti Veronicăi că Eminescu cu un necunoscut doresc să-i vorvească. Veronica auzise încă din vară ca Eminescu cu Creangă erau nedespărţiţi. Se tot întreba şi ea ca toată lumea ce-or fi vorbind ei zile întregi de numai termină. Când Veronica îi imputase poetului că nu mai are timp pentru ea, el dăduse vina pe noua slujbă, dar adevărul era altul şi ea îl ştia. Creangă zi Emineswcu o luau razna pe delul Buciumului, dând ocol Iaşului, sau se închideau la Bolta-Rece şi puneau ţara la cale stând până în zori. Ba câteodată mergeau la bojdeuca lui Creangă sau la cancelaria revizoratului şi-o continuau aşa până ā doua zi .
- V-aţi îndurat să-mi călcaţi şi mie casa după atâta amar de timp, trebuia să vă aştept cu flori!- ieşi Veronica în pridvor, invitându-i în casă, făcând pe supărata.
-Am venit şi cu domnul Creangă, căută Eminescu să se scuze, după cum ţi-ā fost voia…
-Domnul Creangă e aşteptat demult în casa noastră, poftiţi şi nu mai faceţi nazuri…
-D-apăi, duduiţă, Popa Smântână, cum m-au probozit junimiştii umblă teleleu până-n chindie după ziua de ieri şi sireacul n-o mai găseşte…
-V-aşteaptâ cucoanele ca pe pâinea caldă, mai ales când au auzit că-i vorba şi de domnul Creangâ.
Intrară în salon, Creangă se trase ruşinos după uşă şi mihai îl urmă. Veronica bucuroasă făcu cunoştinţele:
-Pe domnul Eminescu cred că-l cunoaşteţi. Pe domnul Creangă vi-l recomand acum, el e cel mai mare povestitor al românilor!
-Dragele mele cuconiţe, începu Creangă, eu aş zice s-o lăsaţi moartă-n păpuşoi că nu-s eu cel mai mare…, obraz de scoarţă cum îs, n-am motive de împăunare chiar dacă duduia Miclea îmi pune corniţele lui michiduţă şi face din ţântar armăsar arăpesc. Vedeţi-vă de conciurile dumneavoastră, căci eu cu conu Mihai am picat cam pe nepusă mămăliga şi ni-i teamă că v-am stricat sindrofia.
Toate râseră şi bătură din palme.
După câteva poetese care citiră poezile lor, urma Creangă:
- Eu, duduiţele mele, n-am nimic scris, căci am cutezat că ţărăniile mele nu sunt pentru obrazul subţire al domniilor voastre, dar fiindcă m-aţi rugat, eu am să vă spun una de pe uliţa mare…
- Şi începu să la povestească Soacra cu trei nurori…
MARTIRII LUI EROS,IV
Martirii lui Eros
Firea poetului, atât de contradictorie, acum îşi ascuţi cele două laturi ale ei ;avea momente când se închidea în el şi zile întregi se pierdea în labirintul cărţilor. Nu renunţase definitiv nici la doctorat, îi surâdea şi lui o situaţie limpede privind studiile, putea ocupa, aşa cum îi promisese Maiorescu, o catedră universitară... La mormăntul lui Imanuel Kant jurase pe lespedea lui cea rece pe care o sărutase că-i va adânci cugetările şi pe baza filozofiei lui va închega materialul pentru teza de doctorat. Acum intrase în febra traducerii Criticii raţiunii pure iar în răstimp se adâncea în studiul paleoslavei pentru ā descifra textele vechi, achiziţionate decurând. Paralel nu uita nici de poezie, notându-şi locuţiuni şi cuvinte vechi româneşti din cronici pentru ā le da o nouă strălucire.
În inima lui se strecurase însă pe nesimţite şi viermele îndoielii : o iubea nespus de mult pe Veronica, dar adesea o şi ura şi mai mult... O vedea când regină, când o bacantă femeie uşoară. Poetul putea să n-o mai vadă o vreme şi astfel s-o uite, chiar îşi pusese în gând s-o evite, dar când i se oferea ocazia s-o vadă, un resort în afară de voinţa lui îl împingea către ea. Şi cu icoana ei în faţă, uita de toate gândurile lui amare şi întunecate şi devenea vesel şi fericit.
De câtva timp suplinea şi la liceu şi era foarte ocupat, Veronica auzise de noua lui îndeletnicire şi venise la şcoală să-l aştepte. Terminase de tradus Morella şi voia să i-o vadă şi poetul şi să-i spună dacă merită sau nu publicată. Dar acest lucru era şi un pretext de ā se întâlni cu poetul pe care nu-l mai văzuse de câteva luni.
Când Eminescu ieşi de pe poarta şcolii, Veronica îl întâmpină cu un zâmbet rece :
-Bonjur, domnule Eminescu !
-Bonjur, Veronico ! Ce-i cu dumneata pe-aici ?
-Mai mă întrebi, câine ce eşti ! Am tradus Morella şi-am venit să ţi-o aduc. Acum ai devenit şi profesor de liceu...
-Am o clasă de derbedei cu care n-o pot scoate la cap... Sunt numai fii de bani gata care numai de carte nu le arde... Dar cu mine nu le merge... ori eu.. ori ei...
-Aşa eşti tu, ori..ori... lasă, domnule, lumea aşa cum e întocmită că n-o schimbi tu !
-Ţi-ā spus rectorul ceva în legătură cu guvernul ?
-Ce să-mi spună ?
-Că e pe dric ! Se zvoneşte că va cădea... Şi nu-mi pare rău decât de bibliotecă...
-Şi biblioteca cui i-o dă ?
-Am auzit că-l numesc pe desţăratul de Petrino !
-Pe incultul şi îngâmfatul ăla ?
-Da, pe acest pui de grec smintit ce n-ā primit decât sudalme de la chelneri şi palme de la curve... Crailic netrebnic cu două feţe... Eu am mai avut de-aface cu el şi-l cunosc bine...
Veronica căzu pe gânduri. Biblioteca îi mai lega şi le înlesnea întâlnirile, ea îl ştia acolo ocrotit de aripa rectorului şi-l aştepta întotdeauna ca unul de-al casei, acum se schimba situaţia...
O luară amândoi prin pădurea Copoului şi se plimbară printre pomii proaspăt înfrunziţi. Era o zi frumoasă de primăvară cum rar se mai văzuseră pe aceste meleaguri cu soare şi cu cer senin, zi în care zburdau gâzele şi cântau păsările cerului ; un vânt cald adia uşor, mângâindu-le feţele. Tineri plini de exuberanţă se plimbau şi se iubeau, sărutându-se în văzul lumii. Numai ei stăteau trişti şi îngânduraţi, mergeau tăcuţi unul lângă altul, pe cărări ceva mai dosnice, dornici să fie singuri... Aveau atât de multe să-şi spună, trecuseră o iarnă şi o primăvară şi întâlnirile lor se rezumaseră la cei patru pereţi ai casei, la câteva sărutări şi la câteva strângeri de mână...
Veronica Micle îmbrăcase o rochie de mătase învolănată şi decoltată. Trupul ei zvelt irupea parcă din strânsorile mijlocului ca al unei naiade din spuma mării, gâtul gol, plin de safire, îşi pierdea rotunjimile spre dealurile umerilor de lapte şi-ai sânilor căpriori ce-şi jucau botişorii la fiecare mişcare ā trupului ei de balerină. Capul, încadrat de onduleuri, părea o reîncarnare boticelliană de fecioară cu gura mică, obraji proieminenţi şi barbă filigranată, ce se termina cu o gropiţă ce-i dădea o aură de sfinţenie şi dumnezeire. Ochi mari, albaştri, luminau parcă din afară în interior cu nişte irisuri reflexive, care aveau în priviri şi bunătate dar şi un blestem de fiinţă nefericită. Părul, acel fuior de mătase, juca în bătaia vântului, mângâindu-i lobii urechilor...
Eminescu o privi îndelung şi o întrebă :
-Spune-mi, Veronico, care este misterul frumuseţii tale ?
-Râzi de mine, Mihai ! Nu ştiu cât de frumoasă sunt în ochii tăi, puţinul dar pe care mi l-ā dat Dumnezeu mi-ā adus numai neplăceri ! Poate că dacă nu eram frumoasă, nu mă măritam la paisprezece ani...
-Măritişul te-ā deschis ca pe o floare, Veronico, şi ţi-a sporit frumuseţea. ,,Inima care se înamorează- gândi poetul numai pentru el- e bolnavă. Când eşti îndrăgostit, pierzi realitatea faptelor... Tot ce are Veronica vulgar în ea, până când şi zâmbetul acesta seducător, pentru alţii poate să fie o tarabă de alamă, pentru mine însă e aur...’’ Întotdeauna amâna clipa unei împreunări fizice, îi plăcea incandescenţa clipei când toate coardele sufletului său vibrau la atingerea corpului ei. Seducerea înseamnă viaţă şi moarte : stingerea amorului.
-Lasă-mă-n pace Mihai- zise ea într-un târziu- că mi-ai tulburat apele şi mi-ai aprins sufletul cu dragoste ta !
-Aş dori, Veronico, dac-aş putea să te-nchid într-un palat de mărgean la un capăt de lume şi să fim numai noi amândoi, să te dezbrac şi să-ţi sărut fiecare părticică ā corpului, să trăiesc un vis de dragoste, bucurându-mă de toate darurile tale.
-Sărman poet ! Uiţi că trăim pe pământ...De ce nu vezi tu realitatea şi visezi mereu ? Hai să încheiem cu declaraţiile de dragoste... Spune-mi mai bine ce vei face tu dacă nu vei mai fi bibliotecar ?
Mihai tresări, nu se gândise la o altă alternativă. Întrebarea căzu ca o cortină între o scenă şi sală. Scena erau visurile lui cu palatul de mărgean, cv Veronica , regină, crăiasă, şi el, sultanul, cu ciubucul în gură care o săruta şi se bucura de acele clipe. Sala însă era viaţa, viitorul lui incert. Ce va face după bibliotecă ? Va intra cine-ştie-ce funcţionar mărunt… Sau Maiorescu, Dumnezeul lui, îi va împărţi firimiturile de la masa junimiştilor…
-Nu m-am gândit, Veronico! Îmi place să nu mă gândesc… Acum te am pe tine şi nu-mi mai trebuie nimic!
O trase spre el şi o cuprinse după mijloc. Corpul femeii se arcui şi se lăsă moale în braţele lui, vru s-o sărute, dar Veronica, deşi dornică, se retrase cuminte la marginea drumului pe iarbă, fără ā răspunde provocărilor lui. Plimbarea lor uitase de timp şi se treziră pe seară. Eminescu nu mâncase nimic toată ziua şi-i propuse să meargă la Chateau-aux-Fleurs, unde se întâlnea lumea bună ā Iaşului.
-Tocmai acolo ai vrea tu să mă duci? Mâine tot Iaşul ar bârfi pe seama noastră şi-ar auzi Ştefan… Doar ştii că acolo mănâncă toţi universitarii.
-Cunosc patroana- o linişti Eminescu- şi ne dă un separeu la mansardă. Poate citim Morella…
Era un pretext, Eminescu dorea să fie singur cu Veronica şi separeul doamnei patroane îi oferea acest prilej. Mare amatoare de literatură, patroana cunoştea toate tertipurile clienţilor. Văzându-l în compania doamnei Micle, îl conduse pe o uşă dosnică sus la mansardă. Cei doi urcară nişte scări înguste în spirală; mansarda era un fel de pod aranjat cu gust, o cameră mică peste care trecea grinzile, având drept geamuri crucile acoperişului. Aerul din cameră era rece, plăcut, ferestrele deschise, vântul adia prin perdelele lungi de muselină sunând răcoarea mătăsii. Un pat, o masă, o carafă cu flori, un cuier şi două scaune tapiţate.
-Vii des aici?- îl înţepă Veronica.
-Rar de tot…
-Tot cu dame?
-Râzi de mine…vin cu amici…mai ales cu Miron.
Veronica îşi mută ochii pe pereţi. Două tablouri celebre, probabil copii ordinare, unul Imperiul Florei de Poussin şi altul Peisaj cu Acis şi Galateea al lui Claude Lorrian, străjuiau peretele din faţă. În primul tablou un grup de fete frumoase împrăştie flori, se odihnesc lângă iubiţii lor sau dănţuiesc pe margine; zeul iubirii în goană pe cer în gvadriga sa aleargă, ocrotindu-i… Florile se scutură, timpul inaintează în ritmul alert al dansului iar un tânăr războinic îşi pune capăt zilelor cu spada sa… Al doilea tablou, un peisaj marin, un golf, în care discul de ceară al soarelui atârna pestwe un orizont de ceaţă cu copacii care dădeau o senzaţie de răcoare. Corăbiile se profilează pe cer cu cordajul lor ca nişte filigranuri. Privindu-l, Veronica fu cuprinsă de nostalgia unui voiaj pe mare în aceste ţinuturi necunoscute. Acis şi Galateea erau parcă o întruchipare ā fericirii într-un veac de aur unde trona iubirea peste natură într-un amurg unde se putea visa şi iubi în linişte.
-Nu mă întrebi de ce ţi-am acceptat invitaţia?- i se adresă Veronica după ce-şi delectă ochii pe tablouri.
-La ce mi-ar folosi răspunsul tău? Acum ştiu că sunt cu tine şi atât!
-Astăzi am evadat din culcuşul meu- i se destăinui femeia- pentru că sunt singură acasă; mama cu fetele sunt pe la Piatra iar Ştefan ā mers la Cluj să consulte nişte colegi doctori pentru că se simte cam rău…
-Atunci putem sta mai mult…
-Numai de n-ar ciripi cineva…
Masa fu servită în cameră de un picolo. Mâncară şi băură în tăcere, după care Veronica se trânti în pat. Era obosită, se plimbase toată ziua cu poetul şi acum simtea nevoia odihnei.
-Ce rare sunt aceste clipe, Veronico! N-ar trebui să ne vedem mai des?
-Uiţi că eu sunt măritată? Şi aşa am întins coarda cam mult. Poate vreai să mă supăr…
-Şi cum faci tu când te superi?
- Ca o mâţă afurisită, zgârii rău…Acum vin lângă mâţa ta şi stai ca un mâţ cuminte ce eşti să-ţi citesc Morella.
Eminescu se urcă în pat lângă ea şi asculta.
-,,Tu nu m-ai iubit, dar să ştii că acea pe care în viaţă ai urât-o, în moarte o vei adora.’’ ,, Morella!’’………………………………………………
În timp ce citea, Veronica, aproape visând, se văzu într-un giulgiu condusă de nişte alămuri stranii care-i cântau sinistru un cântec de jale spre mormânt. În urma ei un convoi lung, călugăriţele îi cântau cântece de slavă, iar Mihai în urma ei, în cosum de satir antic râdea de ea; avea un fel de cap de meduză cu o gură enormă şi părul numai şerpi. Striga râzând după ea : ,, Copil neghiob, fiu al amorului din care s-au înfruptat toţi, Hadesul să te înghită!’’ Scena şi-o imaginase în timp ce citea şi acum inchipuirea ei o luase razna. Privi spre Mihai care era ângă ea, tăcea şi asculta. Îi imputase el ceva de se trezise cu aceste gânduri stranii? Cert este că citirea nuvelei o inervase, nici ea nu ştia de ce. Sări din pat hotărâtă să plece, plângea, era iritată şi supărată. Mihai îi ştia tabieturile, în astfel de clipe trebua s-o lase în pace.
-Să mergem, Mihai, să mergem!
-Ce-i cu tine, Veronico?
-Citirea Morellei mi-ā declanştat toţi nervii din mine… N-am putut să suport scena morţii şi râsul tău de căpcăun…
Plecară.
Coborâră în tăcere dealul Copoului, luna dulce turna miere peste vârful copacilor şi de undeva dinspre Arnoteanu venea cântec dulce de corn, un melancolic cântec de corn…
O conduse până pe strada Butului. La despărţ.ire Mihai o sărută şi o lăsă singură. Rămase cu un gust amar, după veştile cu căderea guvernului. O luă spre Bolta Rece să-şi răcorească sufletul cu câteva ulcele cu vin. Numai aşa putea da brânci închipuirilor lui. Apoi singur-cuc o luă agale spre proaspăta lui locuinţă din Valea Plângerii. Se întreba ca un proscris încotro va merge corabia vieţii lui: Corabia vieţii-mi grea de gânduri,/ De stânca morţii risipită-n scânduri,/ Ā vremii valuri o lovesc şi-o sfarmă/ Şi se izbesc întrânsa rânduri-rânduri,// Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace./ Deasupra frunţi-mi luna-n nouri zace,/ Trecând încet pustiile Saharei/ Şi luminând o lume care tace…
Ajunsă acasă, Veronica se zvârcoli toată noaptea în pat. Ce va face Mihai dacă zvonul că va fi înlocuit de la bibliotecă se va adeveri? Oare îl mai putea vedea? Oare se mai puteau întânli? Ca revizor şcolar, cum se zvonea că-l va numi, Mihai pleca aiurea prin sate, uitând de Iaşi şi de ea. Şi, cumera alunecos putea oricândsă se lipească de vreo institutoare de prin satele Moldovei…
Firea poetului, atât de contradictorie, acum îşi ascuţi cele două laturi ale ei ;avea momente când se închidea în el şi zile întregi se pierdea în labirintul cărţilor. Nu renunţase definitiv nici la doctorat, îi surâdea şi lui o situaţie limpede privind studiile, putea ocupa, aşa cum îi promisese Maiorescu, o catedră universitară... La mormăntul lui Imanuel Kant jurase pe lespedea lui cea rece pe care o sărutase că-i va adânci cugetările şi pe baza filozofiei lui va închega materialul pentru teza de doctorat. Acum intrase în febra traducerii Criticii raţiunii pure iar în răstimp se adâncea în studiul paleoslavei pentru ā descifra textele vechi, achiziţionate decurând. Paralel nu uita nici de poezie, notându-şi locuţiuni şi cuvinte vechi româneşti din cronici pentru ā le da o nouă strălucire.
În inima lui se strecurase însă pe nesimţite şi viermele îndoielii : o iubea nespus de mult pe Veronica, dar adesea o şi ura şi mai mult... O vedea când regină, când o bacantă femeie uşoară. Poetul putea să n-o mai vadă o vreme şi astfel s-o uite, chiar îşi pusese în gând s-o evite, dar când i se oferea ocazia s-o vadă, un resort în afară de voinţa lui îl împingea către ea. Şi cu icoana ei în faţă, uita de toate gândurile lui amare şi întunecate şi devenea vesel şi fericit.
De câtva timp suplinea şi la liceu şi era foarte ocupat, Veronica auzise de noua lui îndeletnicire şi venise la şcoală să-l aştepte. Terminase de tradus Morella şi voia să i-o vadă şi poetul şi să-i spună dacă merită sau nu publicată. Dar acest lucru era şi un pretext de ā se întâlni cu poetul pe care nu-l mai văzuse de câteva luni.
Când Eminescu ieşi de pe poarta şcolii, Veronica îl întâmpină cu un zâmbet rece :
-Bonjur, domnule Eminescu !
-Bonjur, Veronico ! Ce-i cu dumneata pe-aici ?
-Mai mă întrebi, câine ce eşti ! Am tradus Morella şi-am venit să ţi-o aduc. Acum ai devenit şi profesor de liceu...
-Am o clasă de derbedei cu care n-o pot scoate la cap... Sunt numai fii de bani gata care numai de carte nu le arde... Dar cu mine nu le merge... ori eu.. ori ei...
-Aşa eşti tu, ori..ori... lasă, domnule, lumea aşa cum e întocmită că n-o schimbi tu !
-Ţi-ā spus rectorul ceva în legătură cu guvernul ?
-Ce să-mi spună ?
-Că e pe dric ! Se zvoneşte că va cădea... Şi nu-mi pare rău decât de bibliotecă...
-Şi biblioteca cui i-o dă ?
-Am auzit că-l numesc pe desţăratul de Petrino !
-Pe incultul şi îngâmfatul ăla ?
-Da, pe acest pui de grec smintit ce n-ā primit decât sudalme de la chelneri şi palme de la curve... Crailic netrebnic cu două feţe... Eu am mai avut de-aface cu el şi-l cunosc bine...
Veronica căzu pe gânduri. Biblioteca îi mai lega şi le înlesnea întâlnirile, ea îl ştia acolo ocrotit de aripa rectorului şi-l aştepta întotdeauna ca unul de-al casei, acum se schimba situaţia...
O luară amândoi prin pădurea Copoului şi se plimbară printre pomii proaspăt înfrunziţi. Era o zi frumoasă de primăvară cum rar se mai văzuseră pe aceste meleaguri cu soare şi cu cer senin, zi în care zburdau gâzele şi cântau păsările cerului ; un vânt cald adia uşor, mângâindu-le feţele. Tineri plini de exuberanţă se plimbau şi se iubeau, sărutându-se în văzul lumii. Numai ei stăteau trişti şi îngânduraţi, mergeau tăcuţi unul lângă altul, pe cărări ceva mai dosnice, dornici să fie singuri... Aveau atât de multe să-şi spună, trecuseră o iarnă şi o primăvară şi întâlnirile lor se rezumaseră la cei patru pereţi ai casei, la câteva sărutări şi la câteva strângeri de mână...
Veronica Micle îmbrăcase o rochie de mătase învolănată şi decoltată. Trupul ei zvelt irupea parcă din strânsorile mijlocului ca al unei naiade din spuma mării, gâtul gol, plin de safire, îşi pierdea rotunjimile spre dealurile umerilor de lapte şi-ai sânilor căpriori ce-şi jucau botişorii la fiecare mişcare ā trupului ei de balerină. Capul, încadrat de onduleuri, părea o reîncarnare boticelliană de fecioară cu gura mică, obraji proieminenţi şi barbă filigranată, ce se termina cu o gropiţă ce-i dădea o aură de sfinţenie şi dumnezeire. Ochi mari, albaştri, luminau parcă din afară în interior cu nişte irisuri reflexive, care aveau în priviri şi bunătate dar şi un blestem de fiinţă nefericită. Părul, acel fuior de mătase, juca în bătaia vântului, mângâindu-i lobii urechilor...
Eminescu o privi îndelung şi o întrebă :
-Spune-mi, Veronico, care este misterul frumuseţii tale ?
-Râzi de mine, Mihai ! Nu ştiu cât de frumoasă sunt în ochii tăi, puţinul dar pe care mi l-ā dat Dumnezeu mi-ā adus numai neplăceri ! Poate că dacă nu eram frumoasă, nu mă măritam la paisprezece ani...
-Măritişul te-ā deschis ca pe o floare, Veronico, şi ţi-a sporit frumuseţea. ,,Inima care se înamorează- gândi poetul numai pentru el- e bolnavă. Când eşti îndrăgostit, pierzi realitatea faptelor... Tot ce are Veronica vulgar în ea, până când şi zâmbetul acesta seducător, pentru alţii poate să fie o tarabă de alamă, pentru mine însă e aur...’’ Întotdeauna amâna clipa unei împreunări fizice, îi plăcea incandescenţa clipei când toate coardele sufletului său vibrau la atingerea corpului ei. Seducerea înseamnă viaţă şi moarte : stingerea amorului.
-Lasă-mă-n pace Mihai- zise ea într-un târziu- că mi-ai tulburat apele şi mi-ai aprins sufletul cu dragoste ta !
-Aş dori, Veronico, dac-aş putea să te-nchid într-un palat de mărgean la un capăt de lume şi să fim numai noi amândoi, să te dezbrac şi să-ţi sărut fiecare părticică ā corpului, să trăiesc un vis de dragoste, bucurându-mă de toate darurile tale.
-Sărman poet ! Uiţi că trăim pe pământ...De ce nu vezi tu realitatea şi visezi mereu ? Hai să încheiem cu declaraţiile de dragoste... Spune-mi mai bine ce vei face tu dacă nu vei mai fi bibliotecar ?
Mihai tresări, nu se gândise la o altă alternativă. Întrebarea căzu ca o cortină între o scenă şi sală. Scena erau visurile lui cu palatul de mărgean, cv Veronica , regină, crăiasă, şi el, sultanul, cu ciubucul în gură care o săruta şi se bucura de acele clipe. Sala însă era viaţa, viitorul lui incert. Ce va face după bibliotecă ? Va intra cine-ştie-ce funcţionar mărunt… Sau Maiorescu, Dumnezeul lui, îi va împărţi firimiturile de la masa junimiştilor…
-Nu m-am gândit, Veronico! Îmi place să nu mă gândesc… Acum te am pe tine şi nu-mi mai trebuie nimic!
O trase spre el şi o cuprinse după mijloc. Corpul femeii se arcui şi se lăsă moale în braţele lui, vru s-o sărute, dar Veronica, deşi dornică, se retrase cuminte la marginea drumului pe iarbă, fără ā răspunde provocărilor lui. Plimbarea lor uitase de timp şi se treziră pe seară. Eminescu nu mâncase nimic toată ziua şi-i propuse să meargă la Chateau-aux-Fleurs, unde se întâlnea lumea bună ā Iaşului.
-Tocmai acolo ai vrea tu să mă duci? Mâine tot Iaşul ar bârfi pe seama noastră şi-ar auzi Ştefan… Doar ştii că acolo mănâncă toţi universitarii.
-Cunosc patroana- o linişti Eminescu- şi ne dă un separeu la mansardă. Poate citim Morella…
Era un pretext, Eminescu dorea să fie singur cu Veronica şi separeul doamnei patroane îi oferea acest prilej. Mare amatoare de literatură, patroana cunoştea toate tertipurile clienţilor. Văzându-l în compania doamnei Micle, îl conduse pe o uşă dosnică sus la mansardă. Cei doi urcară nişte scări înguste în spirală; mansarda era un fel de pod aranjat cu gust, o cameră mică peste care trecea grinzile, având drept geamuri crucile acoperişului. Aerul din cameră era rece, plăcut, ferestrele deschise, vântul adia prin perdelele lungi de muselină sunând răcoarea mătăsii. Un pat, o masă, o carafă cu flori, un cuier şi două scaune tapiţate.
-Vii des aici?- îl înţepă Veronica.
-Rar de tot…
-Tot cu dame?
-Râzi de mine…vin cu amici…mai ales cu Miron.
Veronica îşi mută ochii pe pereţi. Două tablouri celebre, probabil copii ordinare, unul Imperiul Florei de Poussin şi altul Peisaj cu Acis şi Galateea al lui Claude Lorrian, străjuiau peretele din faţă. În primul tablou un grup de fete frumoase împrăştie flori, se odihnesc lângă iubiţii lor sau dănţuiesc pe margine; zeul iubirii în goană pe cer în gvadriga sa aleargă, ocrotindu-i… Florile se scutură, timpul inaintează în ritmul alert al dansului iar un tânăr războinic îşi pune capăt zilelor cu spada sa… Al doilea tablou, un peisaj marin, un golf, în care discul de ceară al soarelui atârna pestwe un orizont de ceaţă cu copacii care dădeau o senzaţie de răcoare. Corăbiile se profilează pe cer cu cordajul lor ca nişte filigranuri. Privindu-l, Veronica fu cuprinsă de nostalgia unui voiaj pe mare în aceste ţinuturi necunoscute. Acis şi Galateea erau parcă o întruchipare ā fericirii într-un veac de aur unde trona iubirea peste natură într-un amurg unde se putea visa şi iubi în linişte.
-Nu mă întrebi de ce ţi-am acceptat invitaţia?- i se adresă Veronica după ce-şi delectă ochii pe tablouri.
-La ce mi-ar folosi răspunsul tău? Acum ştiu că sunt cu tine şi atât!
-Astăzi am evadat din culcuşul meu- i se destăinui femeia- pentru că sunt singură acasă; mama cu fetele sunt pe la Piatra iar Ştefan ā mers la Cluj să consulte nişte colegi doctori pentru că se simte cam rău…
-Atunci putem sta mai mult…
-Numai de n-ar ciripi cineva…
Masa fu servită în cameră de un picolo. Mâncară şi băură în tăcere, după care Veronica se trânti în pat. Era obosită, se plimbase toată ziua cu poetul şi acum simtea nevoia odihnei.
-Ce rare sunt aceste clipe, Veronico! N-ar trebui să ne vedem mai des?
-Uiţi că eu sunt măritată? Şi aşa am întins coarda cam mult. Poate vreai să mă supăr…
-Şi cum faci tu când te superi?
- Ca o mâţă afurisită, zgârii rău…Acum vin lângă mâţa ta şi stai ca un mâţ cuminte ce eşti să-ţi citesc Morella.
Eminescu se urcă în pat lângă ea şi asculta.
-,,Tu nu m-ai iubit, dar să ştii că acea pe care în viaţă ai urât-o, în moarte o vei adora.’’ ,, Morella!’’………………………………………………
În timp ce citea, Veronica, aproape visând, se văzu într-un giulgiu condusă de nişte alămuri stranii care-i cântau sinistru un cântec de jale spre mormânt. În urma ei un convoi lung, călugăriţele îi cântau cântece de slavă, iar Mihai în urma ei, în cosum de satir antic râdea de ea; avea un fel de cap de meduză cu o gură enormă şi părul numai şerpi. Striga râzând după ea : ,, Copil neghiob, fiu al amorului din care s-au înfruptat toţi, Hadesul să te înghită!’’ Scena şi-o imaginase în timp ce citea şi acum inchipuirea ei o luase razna. Privi spre Mihai care era ângă ea, tăcea şi asculta. Îi imputase el ceva de se trezise cu aceste gânduri stranii? Cert este că citirea nuvelei o inervase, nici ea nu ştia de ce. Sări din pat hotărâtă să plece, plângea, era iritată şi supărată. Mihai îi ştia tabieturile, în astfel de clipe trebua s-o lase în pace.
-Să mergem, Mihai, să mergem!
-Ce-i cu tine, Veronico?
-Citirea Morellei mi-ā declanştat toţi nervii din mine… N-am putut să suport scena morţii şi râsul tău de căpcăun…
Plecară.
Coborâră în tăcere dealul Copoului, luna dulce turna miere peste vârful copacilor şi de undeva dinspre Arnoteanu venea cântec dulce de corn, un melancolic cântec de corn…
O conduse până pe strada Butului. La despărţ.ire Mihai o sărută şi o lăsă singură. Rămase cu un gust amar, după veştile cu căderea guvernului. O luă spre Bolta Rece să-şi răcorească sufletul cu câteva ulcele cu vin. Numai aşa putea da brânci închipuirilor lui. Apoi singur-cuc o luă agale spre proaspăta lui locuinţă din Valea Plângerii. Se întreba ca un proscris încotro va merge corabia vieţii lui: Corabia vieţii-mi grea de gânduri,/ De stânca morţii risipită-n scânduri,/ Ā vremii valuri o lovesc şi-o sfarmă/ Şi se izbesc întrânsa rânduri-rânduri,// Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace./ Deasupra frunţi-mi luna-n nouri zace,/ Trecând încet pustiile Saharei/ Şi luminând o lume care tace…
Ajunsă acasă, Veronica se zvârcoli toată noaptea în pat. Ce va face Mihai dacă zvonul că va fi înlocuit de la bibliotecă se va adeveri? Oare îl mai putea vedea? Oare se mai puteau întânli? Ca revizor şcolar, cum se zvonea că-l va numi, Mihai pleca aiurea prin sate, uitând de Iaşi şi de ea. Şi, cumera alunecos putea oricândsă se lipească de vreo institutoare de prin satele Moldovei…
MARTIRII LUI EROS, III.
Martirii lui Eros (IV)
Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului şi ieşi un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome rămâneau în urmă şi trăsura de ţară, hurducăind prin hârtoape către Târgu-Neamţ, mâna cu bidivii ei, îndemnaţi de moş Pricop, cu cele două copile pe capra din faţă şi cu Veronica în spate. Părea o caleaşcă din poveşti cu o regină care colinda ţinuturile de basm ale Moldovei. Niciodată sufletul Veronicăi nu fusese aşa de exaltat şi zurbagiu ca acum; visa cu ochii deschişi că toată lumea e a ei, cânta copilelor cântece vesele din ţinuturile ei de baştină, auzite de dada Ana cu strigături şi chiuituri ca să le facă drumul mai uşor. Le povestea întâmplări din pruncie cu honvezi ursuzi care le făcuse atâta rău, desţărându-le pe meleaguri năsăudene.
Toată vara şi toată toamna nu ieşise din casă; tânjise zadarnic după natură, dar Micle n-avusese ochi şi urechi şi mai ales suflet pentru ea să-i înlesnească o mică vacanţă departe de caldarâmul coclit al Iaşilor. Şi la urma urmelor nici pe ea n-o interesase plecarea prea mult cu gândul la venirea lui Eminescu la Iaşi. Soţul cârcotaş o inervase aşa de tare încât nici la balul Clubului Universitarilor nu vrusese să meargă sub motiv că n-are tualete potrivite cu care să se îmbrace. Şi într-un fel îi păruse rău că pierduse orice urmă de contact cu admiratorii ei. Îi veniră în minte şi cele căteva poezii pe care i le citise poetului în sala Bibliotecii Centrale Universitare, când împrumutase pe Edgar Allen Poe şi râdea singură de gafa pe care o făcuse. Poeziile ei erau nişte copilării pe lângă cele publicate de Eminescu în Convorbiri… Râse aşa de tare încât mica Valerie o întrebă din senin ce-a apucat-o de râde aşa de una singură.
-Râd de mine, draga mea, fac şi eu haz de necaz, vorba românului, să treacă timpul, că moş Pricop ā adormit pe capră şi-om ajunge noi la Neamţ cănd se va întuneca!
-Duduiţă, dragă, o înfruntă moş Pricop, lui tălică nu-ţi mai intră nimeni în voie, nici conu Ştefan, nici cochilele astea, batâr bidivii mei, care atunci când le dau bice, zici că hurducăie rău drăcovenia asta, când îi las la pas, râzi de mine că dorm pe cale… Tălică scoţi mahmurul din om, s-au pus pe gânduri, sireacii, şi telegarii mei…
Veronica râdea întruna, probabil că se zăpăcise de-abinelea. Se întreba şi ea ce-i cu atâta veselie pe capul ei. Ar fi început să cânte ca nebuna dacă n-ar fi fost moş Pricop pe capră să râdă de ea. Era oare îndrăgostită? Şi-n definitiv ce e de condamnat dacă iubeşti? Iubise ea până acum? Şi oare acel foc lăuntric care o mistuia se numea iubire?
La ceasurile după amiezii, trăsura lui moş Pricop opri în dreptul Şcolii Grigore Ghica; chirigiul trânti telegalilor un braţ de otavă pe poiana de vizavi şi ajută cele copile să coboare scările trăsurii. O apucă de braţ întâi pe cea mică, pe Valeria, care se lăsă purtată ca un fulg până peste podul case ţărăneşti din faţa şcolii, apoi o luă în braţe pe Virginia cu un tâtaaa mareeee şi o lăsă lângă surioara ei. Veronica o luă înainte, fetele după ea şi moş Pricop cu bagajele, până pe prispa casei. De undeva de pe uliţă se auzi şi mama Ana, bucuroasă că i-au sosit nepoatele, vorbea tare şi venea cu braţele deschise să-şi sărute copilele pe care nu le mai văzuse de căteva luni. După ce intrară în casă, dada Ana i se adresă Veronicăi cu un ton ameninţător:
-A trecut pe-aici un domn care întreba de tine, cred că era domnul Eminescu, se ţinea după el o droaie de studenţi…
-Şi tălică ce i-ai spus?
-Ce să-i spun? Că n-ai venit…
Dialogul apoi se întrerupse câteva clipe. Veronica o simţi pe maică-sa mâniată şi căută să ia altă vorbă. Maică-sa însă contunuă:
-Veronico, ştii că lumea e rea şi ne este duşmană, ai grijă, maică, de tine că se cam vorbesc vrute şi nevrute pe sema ta cu bibliotecarul lui Ştefan de la Universitate! A venit alaltăeiri de la Iaşi Sachelăreasca, aia care stă pe lângă gară, şi ştii ce mi-ā spus?
-Ce?- sări Veronica cu agresivitate în voce.
-Madam Miclea, juca dada Ana pe Sachelăreasca, ā devenit buricul tărgului, tot Iaşul vorbeşte despre ea cu poetul…
-Ei, şi?- se scutură Veronica. Ştii că nu mă interesează ce spune lumea!
-Ba ar trebui să te intereseze că aude Ştefan şi ai două copile care-ţi rămân pe drumuri…
-Mamă, te-am ascultat odată când m-ai măritat, acum te rog să mă laşi în pace! Ştefan ştie de Mihai, mai ales că a primit şi nişte anonime tot de la nişte binevoitori ca Sachelăreasca. Nu e ce crezi dumneata…Mihai mi-e prieten de viaţă, discutăm de-ale noastre…
-Bine, maică, eu ţi-am spus ca să ştii!
-Ştiu! Şi văd din privirile lor răutăcioase…Dar nu mă interesează…
Femeia tăcu, atinsese coarda sensibilă ā fetei. Veronica se supără şi începu să plângă; în ultima vreme sta prost cu nervii şi pângea din orice pricină. Trânti uşa şi se retrase în camera ei, dada Ana rămăsese cu fetiţele să la dezbrace şi să le culce. Veronica se aşeză în pat în camera ei de fată, odaia rămăsese intactă, aceleaşi tablouri care străjuiau pereţii: tatăl în oastea lui Avram Iancu şi maică-sa tânără în curtea casei din Năsăud. Ambele tablouri erau încadrate de faldurile unor prosoape împodobite cu motive naţionale. În cuier, uniforma ei de şcoală şi deasupra o fotografie de la absolvirea Şcolii Centrale de Fete din Iaşi. Câţi ani trecuseră de atunci? Parcă trecuseră o sută de ani, trecuse parcă viaţa ei! Şi-n realitate nu erau decât unsprezece ani… Dar ce mulţi sunt ei în viaţa unui om…Ajunsese la vârsta când putea să judece ea ce e rău şi ce e bine, acum era stăpână pe ea. Ca femeie roiseră şi roiau în jurul ei mulţi fanţi de când se măritase; era o femeie frumoasă şi cărei femei frumoase nu-i place să fie admirată şi curtată de bărbaţi. Dar cu Eminescu era altceva! Încolţise în sufletul ei un sentiment deosebit faţă de acest om până a-l cunoaşte. Dar serile lor de la Viena le hotărâse soarta…
Vru să adoarmă, dar nu putu, îi ardeau obrajii, tot corpul îi ardea şi-i tremura, avea frisoane, febră… Îşi aminti că-şi luase nişte somnifere, înghiţi o pastilă, trase pledul pe ea şi adormi târziu cu ochii în lacrimi…
……………………………………………………
Din Iaşi Eminescu plecase în tovărăşia unei grupe de studenţi de la Universitate spre aceleaşi meleaguri de vis ale Neamţului. De fiecare dată, când scăpa de corvoada bibliotecii, îşi lua caietul şi fugea pe la Agapia sau Văratic, în lumea lui de vis, unde putea să scrie în linişte. Încă de la Viena îl obseda acel basm Călin Nebunul, căruia voia să-i dea viaţă proprie şi acum simţise că i-ā venit timpul. Însăilase câteva file pe care ar fi vrut să i le citească şi Veronicăi.
După ce trecuse pe la dada Ana s-o întrebe dacă ā venit Veronica, se culcase să doarmă, dar nu putuse. Se plimbase singur prin codrii Filioarei până obosise, încercase de zeci de ori să prindă chipul fetei de împărat, dar încă parcă-i era în ceaţă, zăgazurile inspiraţiei nu se lăsau rupte, fata rămăsese fără chip ca în sculpturile lui Michelangelo sau Leonardo da Vinci, rupte din piatră, dar mai mult piatră decât făpturi. Toate versurile lui fugeau către chipul Veronicăi. ,,…glasul meu se leagă-n strofe/Şi în rime se combină,/ Ca Firdusi cântăreţul/ În gazeluri el suspină,/Dară mie trandafirul/Roş-închis n-o să-mi convină,/Nici femeile din Şiraşi/ Cu cosiţă ebelină…/A mea muză-i ca de marmur/ Şi ca spicul e blondină.” Citi şi răsciti hârtia, dar nu-i conveni şi o rupse. Se culcă cu privirea pe fereastră. Deşi toamnă, era senin, un senin de ape adânci şi limpezi, luna mare, ca o vatră de jeratic, bătea din singurătăţile ei astrale codrii Văraticului, luminându-i şi învăluindu-i într-o mrejă de colb aurit, praf ce cădea parcă din înaltul cerului ca o ploaie de pulbere ; în vale se auzea clopotul tânguios al Văratecului anunţând sfârşitul vecerniei. În casă, razele furişate prin pănza de păianjen ţesută deasupra ferestrei se jucau pe podea, licurind, printre crengile de brad; o tăcere grea muşca parcă din sufletul lui, întrebându-se dacă va veni Ea. Nu putu dormi, se sculă şi aprinse un muc de lumânare, trase de câteva ori dintr-o ţigară şî puse capul pe pernă. Curios lucru, altădată liniştea îi făcea bine, acum parcă era singur într-o catedrală gotică, strivit de măreţia ei, exact ca atunci când fusese cu Veronica la Sfântul Ştefan şi femeia îi atinsese braţul uşor şi-i şoptise ,, Ce linişte, Mihai, parc-am fi numai noi doi pe lume!” Atunci îi zisese prima dată pe nume. La Platul de iarnă al lui Savoia ea ridicase capul pe sus să privească plafonul cu picturile lui stranii şi, când coborâse privirea, îi prinsese din zbor acei ochi cu căldura lor de un albastru obscur care lăcrimau. Trecuse Viena… Acum decorul era altul. Un palat, o cetăţuie, iar pe stănci îl va agăţa pe Călin, care o caută pe blondină. Nu-i zisese Veronica în glumă: ,,Zburător cu negre plete, vin la nopte de mă fură!” Ce nebună! Glumise ea atunci sau spusese un lucru serios? Să fugă în lume cu ea… Unde în lume? Este aşa de mică lumea!
Mihai Eminescu adormi muncit de gândul creării unei făpturi care să-i semene Veronicăi şi femeia i se strecură sub pleoape, ca un dar al nopţii.
A doua zi de dimineaţa Mihai se întălni cu studenţii pe Calea Filioarei, unde se jucau cu aruncarea greutăţii pe o poieniţă. Din când în când câte un student îi cerea câte o poezioară cu autograf, dar pe urmă se înghesuiseră şi căteva măicuţe care auziseră că e un mare poet . Călugăriţele, fermecate de muzica versurilor, le memora şi le recita pe la şezătorile lor.
La ceasuri de seară apăru şi Veronica, venise mai devreme de cum se aşteptase poetul, o zărise de departe în mantaua ei îngerească, părea însăşi Fecioara Maria printre călugăriţele care o însoţeau, rugând-o să le cânte ceva din cântecele ei. Era tristă, era obosită şi plânsă. La încrucişarea privirilor, Veronica parcă deveni alta, căpătă acea roşeaţă în obraji care o părăsise în ultimul timp şi ochii parcă se luminaseră dintrodată, întrega faţă căpătă alt chip, mai proaspăt şi mai vesel.
Eminescu îi sărută mâna ceremonios şi-i mângâie o zbilţă de păr căzută pe frunte. Veronica îi zâmbi discret şi-şi retrase mâna care rămăsese instinctiv într-ā lui.
-Ai uitat că nu suntem singuri, Mihai, îl dojeni discret femeia cu privirile la măicuţele curioase şi la studenţii ce-i înconjuraseră, admirându-i. Ce naiba, dăm de bănuit… Hai să mergem…
Plecară. În sfârşit erau singuri şi nu ştiau cu ce să înceapă, preferau însă să meargă unul lângă altul şi să tacă. Un bucium se auzi departe, către Ceahlău. Aproape se întunecase, razele soarelui aruncau lumina lor pe stejerişul din deal în culori galben-ruginii. Codri de aramă…
-Priveşte, Mihai, în vale cum se zbat plopii, fac valuri-valuri în razele soarelui, parc-ar fi o mare de argint…
-De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Şi-auzi mândra flăsuire ā pădurii de argint…
-…mie-mi plac mai mult culorile toamnei, continuă femeia, ţie, împerecherile de cuvinte…Probabil că prind viaţă vechile tale promisiuni în legătură cu poezia ta ruptă din folclor pe care voiai s-o citeşti la serata mea literară…
-Încă mai trebuie şlefuită, Veronico. Basmul l- am cules de la nişte ţărani care străngeau la fân la Agafton. Fusesem pe la mătuşe-mea care era călugăriţă acolo. L-am purtat cu mine pe la Viena, apoi pe la Berlin şi deabia acum prinde viaţă. Aş vrea ca din basm să scot câteva file, cum fac aurarii cănd scot metalul galben din minereu.. Îmi umblă prin cap un Zburător care seamănă cu chipul feciorului de împărat, Călin.
-Şi tu probabile vei fi Zburătorul…
-Dacă eu sunt Zburătorul, atunci tu trebuie să fii Fata de împărat.
Veronica râse, nu mai avea figura aceea obosită, în preajma poetului, se simţea uşoară ca un fulg şi era fericită. Uitase de toate necazurile ei, râdea îmbujorată, chicotea,ceva nou, nelămurit, parcă, inundase întrega ei fiinţă. Ajunseră pe poiana din faţa mânăstirii, o călugăriţă trecea cu o doniţă de apă în mână, din straiele ei negre se vedea doar un cap frumos de fecioară tânără, din care-i scânteiau doar ochii.
-Ce necazuri va fi adus-o aici, sărmana?- o consolă Veronica. Cândva îmi intraseră şi mie asemenea gărgăuni în cap. Aşa-i spusesem mamei, mai bine călugăriţă decât măritată!
-De te găseam aici călugăriţă, îmi puneam şi eu comănacul şi-mi îmbrăcam sutana!- glumi poetul.
Se aşezară pe o bancă, Eminescu scoase o hârtie din buzunar şi începu să-i citească: Fost-ā împărat odată şi trei fete el avea… Veronica se făcuse mică lângă el şi asculta ca o şcolăriţă sârguincioasă.
-Ce frumoasă este Mihai!- izbucni Veronica după ce poetul termină de citit.
-Arta, Veronico, e şlefuire permanentă…Din toată povestea aş vrea să scot numai dragostea dintre Cătălin şi Frumoasa lui mireasă.
Prima seară petrecută la Văratic.
-Te-ai întristat şi m-ai întristat şi pe mine cu această poveste, hai să mergem că mă ceartă mama!
Şi Veronica îi întinse mâna, se sculară şi plecară. Era linişte, aurul lunii poleia potecile, umbra Cehlăului străjuia zarea, câteva firişoare de nori îşi ţeseau fuiorele de razele lunii, parcă în natură era ceva tainic ca şî in sufletele lor care pluteau fericite în noapte.
-Noapte bună, Veronico!
-Noapte bună, Prinţul meu!
Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului şi ieşi un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome rămâneau în urmă şi trăsura de ţară, hurducăind prin hârtoape către Târgu-Neamţ, mâna cu bidivii ei, îndemnaţi de moş Pricop, cu cele două copile pe capra din faţă şi cu Veronica în spate. Părea o caleaşcă din poveşti cu o regină care colinda ţinuturile de basm ale Moldovei. Niciodată sufletul Veronicăi nu fusese aşa de exaltat şi zurbagiu ca acum; visa cu ochii deschişi că toată lumea e a ei, cânta copilelor cântece vesele din ţinuturile ei de baştină, auzite de dada Ana cu strigături şi chiuituri ca să le facă drumul mai uşor. Le povestea întâmplări din pruncie cu honvezi ursuzi care le făcuse atâta rău, desţărându-le pe meleaguri năsăudene.
Toată vara şi toată toamna nu ieşise din casă; tânjise zadarnic după natură, dar Micle n-avusese ochi şi urechi şi mai ales suflet pentru ea să-i înlesnească o mică vacanţă departe de caldarâmul coclit al Iaşilor. Şi la urma urmelor nici pe ea n-o interesase plecarea prea mult cu gândul la venirea lui Eminescu la Iaşi. Soţul cârcotaş o inervase aşa de tare încât nici la balul Clubului Universitarilor nu vrusese să meargă sub motiv că n-are tualete potrivite cu care să se îmbrace. Şi într-un fel îi păruse rău că pierduse orice urmă de contact cu admiratorii ei. Îi veniră în minte şi cele căteva poezii pe care i le citise poetului în sala Bibliotecii Centrale Universitare, când împrumutase pe Edgar Allen Poe şi râdea singură de gafa pe care o făcuse. Poeziile ei erau nişte copilării pe lângă cele publicate de Eminescu în Convorbiri… Râse aşa de tare încât mica Valerie o întrebă din senin ce-a apucat-o de râde aşa de una singură.
-Râd de mine, draga mea, fac şi eu haz de necaz, vorba românului, să treacă timpul, că moş Pricop ā adormit pe capră şi-om ajunge noi la Neamţ cănd se va întuneca!
-Duduiţă, dragă, o înfruntă moş Pricop, lui tălică nu-ţi mai intră nimeni în voie, nici conu Ştefan, nici cochilele astea, batâr bidivii mei, care atunci când le dau bice, zici că hurducăie rău drăcovenia asta, când îi las la pas, râzi de mine că dorm pe cale… Tălică scoţi mahmurul din om, s-au pus pe gânduri, sireacii, şi telegarii mei…
Veronica râdea întruna, probabil că se zăpăcise de-abinelea. Se întreba şi ea ce-i cu atâta veselie pe capul ei. Ar fi început să cânte ca nebuna dacă n-ar fi fost moş Pricop pe capră să râdă de ea. Era oare îndrăgostită? Şi-n definitiv ce e de condamnat dacă iubeşti? Iubise ea până acum? Şi oare acel foc lăuntric care o mistuia se numea iubire?
La ceasurile după amiezii, trăsura lui moş Pricop opri în dreptul Şcolii Grigore Ghica; chirigiul trânti telegalilor un braţ de otavă pe poiana de vizavi şi ajută cele copile să coboare scările trăsurii. O apucă de braţ întâi pe cea mică, pe Valeria, care se lăsă purtată ca un fulg până peste podul case ţărăneşti din faţa şcolii, apoi o luă în braţe pe Virginia cu un tâtaaa mareeee şi o lăsă lângă surioara ei. Veronica o luă înainte, fetele după ea şi moş Pricop cu bagajele, până pe prispa casei. De undeva de pe uliţă se auzi şi mama Ana, bucuroasă că i-au sosit nepoatele, vorbea tare şi venea cu braţele deschise să-şi sărute copilele pe care nu le mai văzuse de căteva luni. După ce intrară în casă, dada Ana i se adresă Veronicăi cu un ton ameninţător:
-A trecut pe-aici un domn care întreba de tine, cred că era domnul Eminescu, se ţinea după el o droaie de studenţi…
-Şi tălică ce i-ai spus?
-Ce să-i spun? Că n-ai venit…
Dialogul apoi se întrerupse câteva clipe. Veronica o simţi pe maică-sa mâniată şi căută să ia altă vorbă. Maică-sa însă contunuă:
-Veronico, ştii că lumea e rea şi ne este duşmană, ai grijă, maică, de tine că se cam vorbesc vrute şi nevrute pe sema ta cu bibliotecarul lui Ştefan de la Universitate! A venit alaltăeiri de la Iaşi Sachelăreasca, aia care stă pe lângă gară, şi ştii ce mi-ā spus?
-Ce?- sări Veronica cu agresivitate în voce.
-Madam Miclea, juca dada Ana pe Sachelăreasca, ā devenit buricul tărgului, tot Iaşul vorbeşte despre ea cu poetul…
-Ei, şi?- se scutură Veronica. Ştii că nu mă interesează ce spune lumea!
-Ba ar trebui să te intereseze că aude Ştefan şi ai două copile care-ţi rămân pe drumuri…
-Mamă, te-am ascultat odată când m-ai măritat, acum te rog să mă laşi în pace! Ştefan ştie de Mihai, mai ales că a primit şi nişte anonime tot de la nişte binevoitori ca Sachelăreasca. Nu e ce crezi dumneata…Mihai mi-e prieten de viaţă, discutăm de-ale noastre…
-Bine, maică, eu ţi-am spus ca să ştii!
-Ştiu! Şi văd din privirile lor răutăcioase…Dar nu mă interesează…
Femeia tăcu, atinsese coarda sensibilă ā fetei. Veronica se supără şi începu să plângă; în ultima vreme sta prost cu nervii şi pângea din orice pricină. Trânti uşa şi se retrase în camera ei, dada Ana rămăsese cu fetiţele să la dezbrace şi să le culce. Veronica se aşeză în pat în camera ei de fată, odaia rămăsese intactă, aceleaşi tablouri care străjuiau pereţii: tatăl în oastea lui Avram Iancu şi maică-sa tânără în curtea casei din Năsăud. Ambele tablouri erau încadrate de faldurile unor prosoape împodobite cu motive naţionale. În cuier, uniforma ei de şcoală şi deasupra o fotografie de la absolvirea Şcolii Centrale de Fete din Iaşi. Câţi ani trecuseră de atunci? Parcă trecuseră o sută de ani, trecuse parcă viaţa ei! Şi-n realitate nu erau decât unsprezece ani… Dar ce mulţi sunt ei în viaţa unui om…Ajunsese la vârsta când putea să judece ea ce e rău şi ce e bine, acum era stăpână pe ea. Ca femeie roiseră şi roiau în jurul ei mulţi fanţi de când se măritase; era o femeie frumoasă şi cărei femei frumoase nu-i place să fie admirată şi curtată de bărbaţi. Dar cu Eminescu era altceva! Încolţise în sufletul ei un sentiment deosebit faţă de acest om până a-l cunoaşte. Dar serile lor de la Viena le hotărâse soarta…
Vru să adoarmă, dar nu putu, îi ardeau obrajii, tot corpul îi ardea şi-i tremura, avea frisoane, febră… Îşi aminti că-şi luase nişte somnifere, înghiţi o pastilă, trase pledul pe ea şi adormi târziu cu ochii în lacrimi…
……………………………………………………
Din Iaşi Eminescu plecase în tovărăşia unei grupe de studenţi de la Universitate spre aceleaşi meleaguri de vis ale Neamţului. De fiecare dată, când scăpa de corvoada bibliotecii, îşi lua caietul şi fugea pe la Agapia sau Văratic, în lumea lui de vis, unde putea să scrie în linişte. Încă de la Viena îl obseda acel basm Călin Nebunul, căruia voia să-i dea viaţă proprie şi acum simţise că i-ā venit timpul. Însăilase câteva file pe care ar fi vrut să i le citească şi Veronicăi.
După ce trecuse pe la dada Ana s-o întrebe dacă ā venit Veronica, se culcase să doarmă, dar nu putuse. Se plimbase singur prin codrii Filioarei până obosise, încercase de zeci de ori să prindă chipul fetei de împărat, dar încă parcă-i era în ceaţă, zăgazurile inspiraţiei nu se lăsau rupte, fata rămăsese fără chip ca în sculpturile lui Michelangelo sau Leonardo da Vinci, rupte din piatră, dar mai mult piatră decât făpturi. Toate versurile lui fugeau către chipul Veronicăi. ,,…glasul meu se leagă-n strofe/Şi în rime se combină,/ Ca Firdusi cântăreţul/ În gazeluri el suspină,/Dară mie trandafirul/Roş-închis n-o să-mi convină,/Nici femeile din Şiraşi/ Cu cosiţă ebelină…/A mea muză-i ca de marmur/ Şi ca spicul e blondină.” Citi şi răsciti hârtia, dar nu-i conveni şi o rupse. Se culcă cu privirea pe fereastră. Deşi toamnă, era senin, un senin de ape adânci şi limpezi, luna mare, ca o vatră de jeratic, bătea din singurătăţile ei astrale codrii Văraticului, luminându-i şi învăluindu-i într-o mrejă de colb aurit, praf ce cădea parcă din înaltul cerului ca o ploaie de pulbere ; în vale se auzea clopotul tânguios al Văratecului anunţând sfârşitul vecerniei. În casă, razele furişate prin pănza de păianjen ţesută deasupra ferestrei se jucau pe podea, licurind, printre crengile de brad; o tăcere grea muşca parcă din sufletul lui, întrebându-se dacă va veni Ea. Nu putu dormi, se sculă şi aprinse un muc de lumânare, trase de câteva ori dintr-o ţigară şî puse capul pe pernă. Curios lucru, altădată liniştea îi făcea bine, acum parcă era singur într-o catedrală gotică, strivit de măreţia ei, exact ca atunci când fusese cu Veronica la Sfântul Ştefan şi femeia îi atinsese braţul uşor şi-i şoptise ,, Ce linişte, Mihai, parc-am fi numai noi doi pe lume!” Atunci îi zisese prima dată pe nume. La Platul de iarnă al lui Savoia ea ridicase capul pe sus să privească plafonul cu picturile lui stranii şi, când coborâse privirea, îi prinsese din zbor acei ochi cu căldura lor de un albastru obscur care lăcrimau. Trecuse Viena… Acum decorul era altul. Un palat, o cetăţuie, iar pe stănci îl va agăţa pe Călin, care o caută pe blondină. Nu-i zisese Veronica în glumă: ,,Zburător cu negre plete, vin la nopte de mă fură!” Ce nebună! Glumise ea atunci sau spusese un lucru serios? Să fugă în lume cu ea… Unde în lume? Este aşa de mică lumea!
Mihai Eminescu adormi muncit de gândul creării unei făpturi care să-i semene Veronicăi şi femeia i se strecură sub pleoape, ca un dar al nopţii.
A doua zi de dimineaţa Mihai se întălni cu studenţii pe Calea Filioarei, unde se jucau cu aruncarea greutăţii pe o poieniţă. Din când în când câte un student îi cerea câte o poezioară cu autograf, dar pe urmă se înghesuiseră şi căteva măicuţe care auziseră că e un mare poet . Călugăriţele, fermecate de muzica versurilor, le memora şi le recita pe la şezătorile lor.
La ceasuri de seară apăru şi Veronica, venise mai devreme de cum se aşteptase poetul, o zărise de departe în mantaua ei îngerească, părea însăşi Fecioara Maria printre călugăriţele care o însoţeau, rugând-o să le cânte ceva din cântecele ei. Era tristă, era obosită şi plânsă. La încrucişarea privirilor, Veronica parcă deveni alta, căpătă acea roşeaţă în obraji care o părăsise în ultimul timp şi ochii parcă se luminaseră dintrodată, întrega faţă căpătă alt chip, mai proaspăt şi mai vesel.
Eminescu îi sărută mâna ceremonios şi-i mângâie o zbilţă de păr căzută pe frunte. Veronica îi zâmbi discret şi-şi retrase mâna care rămăsese instinctiv într-ā lui.
-Ai uitat că nu suntem singuri, Mihai, îl dojeni discret femeia cu privirile la măicuţele curioase şi la studenţii ce-i înconjuraseră, admirându-i. Ce naiba, dăm de bănuit… Hai să mergem…
Plecară. În sfârşit erau singuri şi nu ştiau cu ce să înceapă, preferau însă să meargă unul lângă altul şi să tacă. Un bucium se auzi departe, către Ceahlău. Aproape se întunecase, razele soarelui aruncau lumina lor pe stejerişul din deal în culori galben-ruginii. Codri de aramă…
-Priveşte, Mihai, în vale cum se zbat plopii, fac valuri-valuri în razele soarelui, parc-ar fi o mare de argint…
-De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Şi-auzi mândra flăsuire ā pădurii de argint…
-…mie-mi plac mai mult culorile toamnei, continuă femeia, ţie, împerecherile de cuvinte…Probabil că prind viaţă vechile tale promisiuni în legătură cu poezia ta ruptă din folclor pe care voiai s-o citeşti la serata mea literară…
-Încă mai trebuie şlefuită, Veronico. Basmul l- am cules de la nişte ţărani care străngeau la fân la Agafton. Fusesem pe la mătuşe-mea care era călugăriţă acolo. L-am purtat cu mine pe la Viena, apoi pe la Berlin şi deabia acum prinde viaţă. Aş vrea ca din basm să scot câteva file, cum fac aurarii cănd scot metalul galben din minereu.. Îmi umblă prin cap un Zburător care seamănă cu chipul feciorului de împărat, Călin.
-Şi tu probabile vei fi Zburătorul…
-Dacă eu sunt Zburătorul, atunci tu trebuie să fii Fata de împărat.
Veronica râse, nu mai avea figura aceea obosită, în preajma poetului, se simţea uşoară ca un fulg şi era fericită. Uitase de toate necazurile ei, râdea îmbujorată, chicotea,ceva nou, nelămurit, parcă, inundase întrega ei fiinţă. Ajunseră pe poiana din faţa mânăstirii, o călugăriţă trecea cu o doniţă de apă în mână, din straiele ei negre se vedea doar un cap frumos de fecioară tânără, din care-i scânteiau doar ochii.
-Ce necazuri va fi adus-o aici, sărmana?- o consolă Veronica. Cândva îmi intraseră şi mie asemenea gărgăuni în cap. Aşa-i spusesem mamei, mai bine călugăriţă decât măritată!
-De te găseam aici călugăriţă, îmi puneam şi eu comănacul şi-mi îmbrăcam sutana!- glumi poetul.
Se aşezară pe o bancă, Eminescu scoase o hârtie din buzunar şi începu să-i citească: Fost-ā împărat odată şi trei fete el avea… Veronica se făcuse mică lângă el şi asculta ca o şcolăriţă sârguincioasă.
-Ce frumoasă este Mihai!- izbucni Veronica după ce poetul termină de citit.
-Arta, Veronico, e şlefuire permanentă…Din toată povestea aş vrea să scot numai dragostea dintre Cătălin şi Frumoasa lui mireasă.
Prima seară petrecută la Văratic.
-Te-ai întristat şi m-ai întristat şi pe mine cu această poveste, hai să mergem că mă ceartă mama!
Şi Veronica îi întinse mâna, se sculară şi plecară. Era linişte, aurul lunii poleia potecile, umbra Cehlăului străjuia zarea, câteva firişoare de nori îşi ţeseau fuiorele de razele lunii, parcă în natură era ceva tainic ca şî in sufletele lor care pluteau fericite în noapte.
-Noapte bună, Veronico!
-Noapte bună, Prinţul meu!
MARTIRII LUI EROS,II
Martirii lui Eros (fragment)
-Măine e joi, Eminescule, lasă totul baltă şî pregăteşte-te de vizită!-îi atrase atenţia Miron Pompiliu care trecuse pe la bibliotecă pe la el să vadă ce mai face. Îl găsise îngropat în tomuri de cărţi, citind, adnotând, însemnând…
După plecarea lui Miron, Mihai se hotărî să plece acasă mai devreme pentru a-şi pregăti ţinuta. Ieşi în aerul rece al zilei şi, deşi timpul era urât, Iaşii i se părură fermecători în culorile ruginii ale toamnei: castanii foşneau lin în bătaia vântului,strada era plină de lume de tot felul care forfotea în sus şi-n jos, dealul Copoului animat de tinere perechi care căutau singurătatea codrului, apoi mustăriile cu mirosul lor de pastramă şi mititei care-şi deschiseseră larg porţile şi îmbiau trecătorii cu mirosurile lor apetisante. La nea Simică, câţiva ţigani cântau de mama focului din vioara şi din tambal:
S-ā dus mândra mea departe,
Lele, lele şi Marie,
La Suceava la cetate,
Lele şi Marie…
Eminescu se opri în drum să-i asculte, îi plăceau atât de mult cântecele populare, încât ar fi stat zile-ntregi să-i asculte. Dar acum n-avea timp, trebuia să meargă acasă să se ocupe de manuscrisul pe care-l pregătea să fie citit la serata Veronicăi. Mai ales că-i promisese că-i va citi o prelucrare ā basmului fermecător pe care i-l povestise la Viena.
Cu manuscrisul în buzunar, coborî strada şi o luă pe Aleea Asachi, spre locuiţa rectorului Micle. Cunoştea aşa de mult acest drum, încât îl putea parcurge cu ochii închişi, venise doar de atâtea ori şi cu treabă şi fără treabă, singur, sau cu secretarul Universităţii, numai s-o vadă pe Veronica. Acum era invitat oficial, pregătise poemul acela prelucrat după Călin Nebunul şi dorea să facă o impresie bună. Keşkemet, alias Miron Pompiliu, aşa cum era poreclit, îl lăsase baltă şi plecase la o întălnire în oraş. Fără el, Eminescu se simţea stingher. Veronica prin el îi comunica poetului toate secretele lor. Ultima veste adusă de Miron lui Mihai i-o spusese imitănd-o cu vocea ei subţire de soprană, mai mult maimuţărindu-se: ,,Să-i spui lui Mihai să nu se mai exteriorizeze aşa, lumea are ochi să vadă şi ceea ce nu se vede, de fapt e un copil, băiatul acesta, e de ajuns să se roşească un pic ca să se trădeze…” ,,Negreşit îi voi spune, Veronico!”-îi făcuse Miron şmechereşte cu ochiul, cu mâna pe buze în semn de discreţie. Deci, se întreba poetul, să joace un rol, un rol de neghiob, să afişeze răceală, distanţă, faţă de femeia iubită… Asta nu înţelegea el acum! La Viena era altfel, erau el şi ea, şi erau atât de apropiaţi…
Ajunse la poartă şi sună. Casa şi grădina păreau pustii; poetul se supără şi trânti mânerul soneriei mai tare. Din boscheţii grădinii se mişcă o umbră care se contura a fi chipul Veronicăi.
-Cine este?- întrebă ea, jucând teatru; doar îl aşteptase de-atâta timp pe afară. Era vocea ei de soprană, melodioasă ca o cantinelă.
-Eu, Tolla!- îi şopteşte poetul, conspirativ, ce, nu te aşteptai să vin aşa devreme?
-Ba da, domnule Gajus, dar m-ai luat prin surprindere…
Pusese pe ea o rochie albastră de seară să-şi amintească de serile atât de fericite ale Vienei. Mihai îi sărută mâna şi păşi în urma ei în salonul literar.
-Pe Miron unde l-ai lăsat?
-Mi-a spus că are o întâlnire…
-Numai de prostii se ţine băiatul acesta! De câte ori i-am luat apărarea în fata lui Stefan…
In salon era lume de tot felul, damele mai la o parte, domnii în centru: ofiţeri, politicieni, universitari de-ai lui Micle, profesori de liceu, funţionari. La intrarea poetului în sală se auzi un murmur şi toţi puseră ochii pe el.
-Vă recomand pe domnul Mihai Eminescu, poetul consacrat al Junimii!- anunţă Veronica, plină de emoţii, sosirea lui Mihai.
Mihai ruşinat, se înclină şi-şi ocupă locul lui mai dosnic, ferit de ochii iscoditori ai audienţei. Unii îl cunoşteau de la şedinţele de sâmbăta ale Junmii din casa lui Maiorescu sau Pogor. Citise acolo nişte versuri stranii despre Egipet şi o nuvelă tot la fel de stranie cu un Sărman Dionisos care se termina aiurea… Pogor, care era şi el de fată, îl auzise citind, chiar în casa lui Inger şi demon şi Floare albastră, publicate şi-n Convorbiri. Atunci Don Ramiro, într-un delirant entuziasm strigase tare: ,,Se publicăăăă”
Cucoanele auziseră despre el că e un june fermecător şi acum figura lui le confirmară aşteptările. Se dusese vestea că fetele de liceu îl adulau şi-i scriau scrisori de admiraţie, citindu-i versurile care circulau din mână-n mână pe sub bănci, ferindu-se de profesori ursuzi care le interziseseră acest lucru. Eminescu însuşi rămăsese copleşit de numărul mare de admiratoare şi multora le refuzase favorurile. Acum, fără Pompiliu, se simţea stingher. Absent la discuţiile din jur, Mihai privea salonul Veronicăi, două tablouri mari pe peretele din faţă cu rame din palisandru, vegheau tăcute ca două icoane adunarea. Erau Veronica Micle cu Ştefan, profesorul. Ce alăturări bizare poate să facă şi soarta asta, gândea poetul, ce contraste caraghioase! Veronica privea undeva în faţă cu ochii ei pătrunzători, buzele strânse arătau reţinere şi decenţă în faţa aparatului, părul strâns uşor în cozile-i bogate îi cădea drept pe piept. Era o fotografie făcută cam la optsprezece ani, comandată special pentru înrămare. Rectorul, ca toţi ardelenii, avea o ţinută sobră, prvire tăioasă, scrutătoare, faţa smeadă, pomădată, cu o mustaţă mare şi-o barbă de patriarh, date în cărunţeală. Figura lui, lângă portretul Veronicăi, semăna ā fi ā unui bunic pe lângă nepoata sa. Şi deodată îi veni în minte strania întrebare: ,,De ce şi-ā bătut joc acest bătrânel de sufletul unei copile?” Îl întrerupse din reflecţiile lui Marioara, femeia din casă, care venise să servească cafele. Eminescu întinse măna şi servi pe tăcute.
Veronica se instalase la pian şi, după câteva acorduri, începu să cânte o fugă de Bach, cu gândul că-i va merge la inimă lui Mihai. Femeia părea că se contopise cu pianul, mâinile în decolteuri, fugeau pe clape, alergând parcă după acele sunete divine, când mai repede, când mai încet… La terminare toată adunarea aplaudă, entuziasmată. Apăru şi Ştefan Micle care binecuvântă adunarea cu câteva vorbe de duh ardeleneşti. Majoritatea se ridicaseră în picioare, acordându-i respectul cuvenit. După căteva schimburi amicale cu prietenii, se retrase cu un grup de profesori în altă cameră pentru ā pune la cale destinele Universităţii.
Tânărul bibliotecar, sorbindu-şi cafeaua, sub privirile protocolare ale rectorului, deveni pentru câteva clipe mai reţinut. Privi pe fereastră, se lăsase noaptea şi cerul se învolburase cu nişte nori alburii peste Dealul Ciricului. Începuse să plouă, se-auzeau picăturile aduse de vânt, izbind geamurile.
-Se schimbă timpul!-constată o admiratoare ā Veronicăi.
-Şi noi, care speram să mai mergem câteva zile pe la Târgu-Neamţ! Anul acesta n-am fost deloc pe la Mânăstiri… Şi Veronica schimbă câteva priviri cu Mihai, parcă i s-ar fi adresat lui.
Apoi toată adunarea trecu la discuţii literare. Veronica citi cu vocea ei suavă câteva poezii ale lui Eminescu din Convorbiri Literare. Erau creaţiile lui recente pe care le publicase cu câteva săptămâni in urmă. Adunarea fu uimită de poezia Epigonii.
-Poetul Epigonilor, fiind printre noi, îl felicităm şi-i urăm mulţi ani şi cât mai multe poezii frumoase…- termină Veronica micul spici.
Între timp sosise şi Miron Pompiliu ca o curcă plouată şi se aşeză lângă poet.
-Domnul Miron e veşnic în căutare…, zise Veronica, aluzie la nestatornicia secretarului care era veşnic în căutare de femei. Şi-acum să ne citească şi domnul Eminescu ceva!-continuă femeia, adresându-se poetului. Mihai se scuză politicos:
-Mi-e greu să refuz onorata adunare, dar pentru azi n-am nimic demn de ā fi dat publicităţii!
Veronica se supără, mai ales că povestise prietenelor că Mihai va citi o creaţie inspirată din folclor. Ce era cu el? Ce se întâmplase?- se întreba femeia iritată.
Adunarea nemaiavând obiect, oameni începură să plece unul căte unul. Ştefan Micle îşi chemă secretarul să-i dea instrucţiuni pentru întocmirea orarului pentru săptămâna viitoare.
Pentru căteva clipe Eminescu rămase singur în tovărăşia Veronicăi. Era pentru prima dată când se întâlnea cu ea faţă în faţă după Viena. Se aşezară pe o sofa în hol şi schimbară câteva priviri reci.
-De ce n-ai vrut să citeşti Mihai?-îl întrebă ea nervoasă.
-N-am vrut să citesc pentru că deveneam un caraghios în ochii aceia de gură cască.
-Nici nu ştii cât rău mi-ai pricinuit!
-Nu-i nici-un bai, ţi-o voi citi ţie când vom fi singuri!
-Tu nu vezi ce greu e să fim singuri? Poate că, dacă se schimbă timpul, ne vom întălni pe la mânăstiri…
Mihai îi făcu un compliment straniu:
-De dragul ochilor tăi, nu te voi refuza!
-Tot cum te ştiu eu ai rămas…
Mihai o strănse de mână.
-Cum o să mă schimb eu?
Ieşi Miron şi convorbirea se întrerupse. Mihai îi sărută mâna şi o privi drept în ochi. Apoi plecă cu Miron prin picăturile de ploaie la balamucul lor ca doi crai ai Iaşilor…
Ion Ionescu-Bucovu
-Măine e joi, Eminescule, lasă totul baltă şî pregăteşte-te de vizită!-îi atrase atenţia Miron Pompiliu care trecuse pe la bibliotecă pe la el să vadă ce mai face. Îl găsise îngropat în tomuri de cărţi, citind, adnotând, însemnând…
După plecarea lui Miron, Mihai se hotărî să plece acasă mai devreme pentru a-şi pregăti ţinuta. Ieşi în aerul rece al zilei şi, deşi timpul era urât, Iaşii i se părură fermecători în culorile ruginii ale toamnei: castanii foşneau lin în bătaia vântului,strada era plină de lume de tot felul care forfotea în sus şi-n jos, dealul Copoului animat de tinere perechi care căutau singurătatea codrului, apoi mustăriile cu mirosul lor de pastramă şi mititei care-şi deschiseseră larg porţile şi îmbiau trecătorii cu mirosurile lor apetisante. La nea Simică, câţiva ţigani cântau de mama focului din vioara şi din tambal:
S-ā dus mândra mea departe,
Lele, lele şi Marie,
La Suceava la cetate,
Lele şi Marie…
Eminescu se opri în drum să-i asculte, îi plăceau atât de mult cântecele populare, încât ar fi stat zile-ntregi să-i asculte. Dar acum n-avea timp, trebuia să meargă acasă să se ocupe de manuscrisul pe care-l pregătea să fie citit la serata Veronicăi. Mai ales că-i promisese că-i va citi o prelucrare ā basmului fermecător pe care i-l povestise la Viena.
Cu manuscrisul în buzunar, coborî strada şi o luă pe Aleea Asachi, spre locuiţa rectorului Micle. Cunoştea aşa de mult acest drum, încât îl putea parcurge cu ochii închişi, venise doar de atâtea ori şi cu treabă şi fără treabă, singur, sau cu secretarul Universităţii, numai s-o vadă pe Veronica. Acum era invitat oficial, pregătise poemul acela prelucrat după Călin Nebunul şi dorea să facă o impresie bună. Keşkemet, alias Miron Pompiliu, aşa cum era poreclit, îl lăsase baltă şi plecase la o întălnire în oraş. Fără el, Eminescu se simţea stingher. Veronica prin el îi comunica poetului toate secretele lor. Ultima veste adusă de Miron lui Mihai i-o spusese imitănd-o cu vocea ei subţire de soprană, mai mult maimuţărindu-se: ,,Să-i spui lui Mihai să nu se mai exteriorizeze aşa, lumea are ochi să vadă şi ceea ce nu se vede, de fapt e un copil, băiatul acesta, e de ajuns să se roşească un pic ca să se trădeze…” ,,Negreşit îi voi spune, Veronico!”-îi făcuse Miron şmechereşte cu ochiul, cu mâna pe buze în semn de discreţie. Deci, se întreba poetul, să joace un rol, un rol de neghiob, să afişeze răceală, distanţă, faţă de femeia iubită… Asta nu înţelegea el acum! La Viena era altfel, erau el şi ea, şi erau atât de apropiaţi…
Ajunse la poartă şi sună. Casa şi grădina păreau pustii; poetul se supără şi trânti mânerul soneriei mai tare. Din boscheţii grădinii se mişcă o umbră care se contura a fi chipul Veronicăi.
-Cine este?- întrebă ea, jucând teatru; doar îl aşteptase de-atâta timp pe afară. Era vocea ei de soprană, melodioasă ca o cantinelă.
-Eu, Tolla!- îi şopteşte poetul, conspirativ, ce, nu te aşteptai să vin aşa devreme?
-Ba da, domnule Gajus, dar m-ai luat prin surprindere…
Pusese pe ea o rochie albastră de seară să-şi amintească de serile atât de fericite ale Vienei. Mihai îi sărută mâna şi păşi în urma ei în salonul literar.
-Pe Miron unde l-ai lăsat?
-Mi-a spus că are o întâlnire…
-Numai de prostii se ţine băiatul acesta! De câte ori i-am luat apărarea în fata lui Stefan…
In salon era lume de tot felul, damele mai la o parte, domnii în centru: ofiţeri, politicieni, universitari de-ai lui Micle, profesori de liceu, funţionari. La intrarea poetului în sală se auzi un murmur şi toţi puseră ochii pe el.
-Vă recomand pe domnul Mihai Eminescu, poetul consacrat al Junimii!- anunţă Veronica, plină de emoţii, sosirea lui Mihai.
Mihai ruşinat, se înclină şi-şi ocupă locul lui mai dosnic, ferit de ochii iscoditori ai audienţei. Unii îl cunoşteau de la şedinţele de sâmbăta ale Junmii din casa lui Maiorescu sau Pogor. Citise acolo nişte versuri stranii despre Egipet şi o nuvelă tot la fel de stranie cu un Sărman Dionisos care se termina aiurea… Pogor, care era şi el de fată, îl auzise citind, chiar în casa lui Inger şi demon şi Floare albastră, publicate şi-n Convorbiri. Atunci Don Ramiro, într-un delirant entuziasm strigase tare: ,,Se publicăăăă”
Cucoanele auziseră despre el că e un june fermecător şi acum figura lui le confirmară aşteptările. Se dusese vestea că fetele de liceu îl adulau şi-i scriau scrisori de admiraţie, citindu-i versurile care circulau din mână-n mână pe sub bănci, ferindu-se de profesori ursuzi care le interziseseră acest lucru. Eminescu însuşi rămăsese copleşit de numărul mare de admiratoare şi multora le refuzase favorurile. Acum, fără Pompiliu, se simţea stingher. Absent la discuţiile din jur, Mihai privea salonul Veronicăi, două tablouri mari pe peretele din faţă cu rame din palisandru, vegheau tăcute ca două icoane adunarea. Erau Veronica Micle cu Ştefan, profesorul. Ce alăturări bizare poate să facă şi soarta asta, gândea poetul, ce contraste caraghioase! Veronica privea undeva în faţă cu ochii ei pătrunzători, buzele strânse arătau reţinere şi decenţă în faţa aparatului, părul strâns uşor în cozile-i bogate îi cădea drept pe piept. Era o fotografie făcută cam la optsprezece ani, comandată special pentru înrămare. Rectorul, ca toţi ardelenii, avea o ţinută sobră, prvire tăioasă, scrutătoare, faţa smeadă, pomădată, cu o mustaţă mare şi-o barbă de patriarh, date în cărunţeală. Figura lui, lângă portretul Veronicăi, semăna ā fi ā unui bunic pe lângă nepoata sa. Şi deodată îi veni în minte strania întrebare: ,,De ce şi-ā bătut joc acest bătrânel de sufletul unei copile?” Îl întrerupse din reflecţiile lui Marioara, femeia din casă, care venise să servească cafele. Eminescu întinse măna şi servi pe tăcute.
Veronica se instalase la pian şi, după câteva acorduri, începu să cânte o fugă de Bach, cu gândul că-i va merge la inimă lui Mihai. Femeia părea că se contopise cu pianul, mâinile în decolteuri, fugeau pe clape, alergând parcă după acele sunete divine, când mai repede, când mai încet… La terminare toată adunarea aplaudă, entuziasmată. Apăru şi Ştefan Micle care binecuvântă adunarea cu câteva vorbe de duh ardeleneşti. Majoritatea se ridicaseră în picioare, acordându-i respectul cuvenit. După căteva schimburi amicale cu prietenii, se retrase cu un grup de profesori în altă cameră pentru ā pune la cale destinele Universităţii.
Tânărul bibliotecar, sorbindu-şi cafeaua, sub privirile protocolare ale rectorului, deveni pentru câteva clipe mai reţinut. Privi pe fereastră, se lăsase noaptea şi cerul se învolburase cu nişte nori alburii peste Dealul Ciricului. Începuse să plouă, se-auzeau picăturile aduse de vânt, izbind geamurile.
-Se schimbă timpul!-constată o admiratoare ā Veronicăi.
-Şi noi, care speram să mai mergem câteva zile pe la Târgu-Neamţ! Anul acesta n-am fost deloc pe la Mânăstiri… Şi Veronica schimbă câteva priviri cu Mihai, parcă i s-ar fi adresat lui.
Apoi toată adunarea trecu la discuţii literare. Veronica citi cu vocea ei suavă câteva poezii ale lui Eminescu din Convorbiri Literare. Erau creaţiile lui recente pe care le publicase cu câteva săptămâni in urmă. Adunarea fu uimită de poezia Epigonii.
-Poetul Epigonilor, fiind printre noi, îl felicităm şi-i urăm mulţi ani şi cât mai multe poezii frumoase…- termină Veronica micul spici.
Între timp sosise şi Miron Pompiliu ca o curcă plouată şi se aşeză lângă poet.
-Domnul Miron e veşnic în căutare…, zise Veronica, aluzie la nestatornicia secretarului care era veşnic în căutare de femei. Şi-acum să ne citească şi domnul Eminescu ceva!-continuă femeia, adresându-se poetului. Mihai se scuză politicos:
-Mi-e greu să refuz onorata adunare, dar pentru azi n-am nimic demn de ā fi dat publicităţii!
Veronica se supără, mai ales că povestise prietenelor că Mihai va citi o creaţie inspirată din folclor. Ce era cu el? Ce se întâmplase?- se întreba femeia iritată.
Adunarea nemaiavând obiect, oameni începură să plece unul căte unul. Ştefan Micle îşi chemă secretarul să-i dea instrucţiuni pentru întocmirea orarului pentru săptămâna viitoare.
Pentru căteva clipe Eminescu rămase singur în tovărăşia Veronicăi. Era pentru prima dată când se întâlnea cu ea faţă în faţă după Viena. Se aşezară pe o sofa în hol şi schimbară câteva priviri reci.
-De ce n-ai vrut să citeşti Mihai?-îl întrebă ea nervoasă.
-N-am vrut să citesc pentru că deveneam un caraghios în ochii aceia de gură cască.
-Nici nu ştii cât rău mi-ai pricinuit!
-Nu-i nici-un bai, ţi-o voi citi ţie când vom fi singuri!
-Tu nu vezi ce greu e să fim singuri? Poate că, dacă se schimbă timpul, ne vom întălni pe la mânăstiri…
Mihai îi făcu un compliment straniu:
-De dragul ochilor tăi, nu te voi refuza!
-Tot cum te ştiu eu ai rămas…
Mihai o strănse de mână.
-Cum o să mă schimb eu?
Ieşi Miron şi convorbirea se întrerupse. Mihai îi sărută mâna şi o privi drept în ochi. Apoi plecă cu Miron prin picăturile de ploaie la balamucul lor ca doi crai ai Iaşilor…
Ion Ionescu-Bucovu
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)