logodnă

Logodnă

Arse ca de flacără,

Privirile-ţi scapără,

Printre lacrimi şi văpăi

Sar scântei din ochii tăi.

Îţi cad lacrime duios

Şi eu ţi le-adun de jos

Curăţ iarba şi pământul

Şi le-arunc să le ia vântul.

Bătu-te-ar cerul cu stele

Precum vântul frunzele.

Că prea des m-ai înşelat

Noaptea pe ceru-nstelat.

Te-am visat ca fată mare

Ca o mare mişcătoare,

Chiar dacă ar fi să pier

Eu vin, mânrdo, să te cer.

Şi te cer de la izvoare,

De la ape curgătoare,

De la marea-nvolburată

Îţi cer chipul tău de fată.

De la noapte, de la ceaţă,

De la norii care-ngheaţă,

De la stele, de la astre,

De la marile dezastre,

Căci mă doare taina ta

Şi te pot, mândro,ierta.

Văd in fiece amurg

Cum şuviţele îţi curg

Şi cum numele-ţi şoptit

Mi-a dat viaţă de trăit.

Dar-ar Dumnezeu să-ţi deie,

Chipul gingaş de femeie,

Nu de vise de nălucă

Să-ţi vină dorul de ducă...

De eşti ,îngere,-ntre noi

Fă-ne unul pe-amândoi

Şi aruncă-ne în rai

Pe dumnezeiescul plai

Căci am luat două inele

Să ne logodim în stele.

21 noiembrie 2010

speranţa a rămas descumpănită

speranţa a rămas descumpănită

,,Cum mângâie dulce, alina usor

Speranţa pe toţi muritorii!”

Eminesacu

speranţa a rămas descumpănită,

îi developez imaginile

pentru a vedea ce-o doare,

îmi spune că peste ea s-a surpat istoria,

a ramas deziluzia, pudrată şi colorată

îmbrăcată în veşminte de saltimbanc,

speranţa

e-n moarte clinică,

caut s-o reînviez

să-i spun că toate trec,

trece iubirea, trece viaţa,

de altfel totul este ambiguitate,

ne-am împotmolit în scaunele altora

şi scormonim degeaba prin cuvinte,

 surzi auzim rumoarea lumii,

maşinăria ei infernală,

care ne exaltă şi ne înnebuneşte.

iubind dulcele privilegiu al absenţei,

ne afundăm în neant.

eu îi spun că atâta timp

 cât e soare pe pământ,

lumina lui ne va mântui.

vine seara care pare de mătase

şi tu, speranţă, trasă de bărbie,

începi să mă mângâi

şi să-mi spui

că vântul care bate

spulberă norii de pe cer

şi-apare luna, frumoasa lună,

care ne aminteşte că odată

ne plimbam amândoi

de mână

 prin parcul singurătăţii.

22 noiembrie 2010

scrisoare

scrisoare

câteodată voi veni în visul tău

ca un oaspete neaşteptat;

deschide-mi uşile

şi nu mă lăsa să stau afară-n drum.

voi intra uşor

şi voi străpunge întunericul

ca să te privesc.

apoi îţi voi da un sărut

 şi mă voi întoarce la meseria mea.

iau seama astăzi

şi descopăr

cât e de trist să nu ştii

unele lucruri.

de atâta singurătate

am uitat limba în care vorbesc.

altădată ascultam îngerii,

doinele, sonatele, poemele patetice,

dar niciodată glasul inimii.

călătoream prin ţări închipuite,

prin insule exotice, prin sahare si siberii,

turist pribeag,

şi mă zbăteam între ură şi iubire,

dar de când am murit

totul a devenit eternitate...

chiar dacă voi apărea în visele tale,

primeşte-mă

să-ţi închid pleapele cu sărutul meu.

23 noiembrie 2010

amurg de gânduri

amurg plin de mituri

amurg plin de mituri

te voi muta-n cântec de liră,

sub teiul înflorit,

vom incendia luna,

din stele, curcubeu –ştergar,

vom face sub povara nopţii

şi eu, visător, peste zări de nesomn

voi culege pajuri de umbre

şi te voi îmbrăca în dulămi de argint.

gândul îmi va trece nomad

prin foşnetul de cetini şi brad

şi-ţi voi şterge lacrimile brumate

de-atâta singurătate.

sterpe treceri în legendă

când urechile rămân surde

în violetul clipelor absurde.

acolo unde nu ajunge

 decât închipuirea,

amurgul se topeşte-n noapte,

sub vântul cald şi plin de şoapte.

...şi ochiul lăcrimând de dor

se varsă tot într-un izvor.

24 noiembrie 2010

aştept

aştept

se piedre toamna-n neguri azurii

scuturându-şi frunzele pe spinările munţilor,

apele curg în eternitate,

tăceri halucinante se-aştern peste bizantine icoane

şi doine de demult urcă la munte

odată cu mioriticile mele gânduri.

aştept zăpezile albe care să-mi mângâie privirea

 şi să-mi ungă sufletul cu mirul colindelor.

aştept ca amurgul să se facă silabe, vorbe,verbe, proverbe,

din care să ţes poeme de vis.

aşţept din fereastră să mi se destrame cerurile, cărările, potecile,

şi umbra ta să apară din geana zorilor,

să cobori pe scări de mătase

lăngă căminul meu în care arde dulce focul

când ninge fantastic, doamna mea de dor.

aştept să te adun din amintiri

să fac din tine o regin-a nopţii

cu care să colind palate de mărgean,

s-adorm pe braţul tău plin de miresme

şi să te-alint cu vorbe dulci de catifea.

aştept să te întorci în nevăzutul nopţii

 pe aripile iluziilor ucise, aşa castă, plină de candori

să umbli desculţă prin sufletul meu,

cu părul despletit ca o naiadă lângă care ard stelele...

aştept să-ţi pun la cap pe perna moale

piatra mea de inel cu care să te vrăjesc

şi-apoi pe un armăsar de argint să te fur

şi să fugim, duşi de vânt, într-un pustiu fericit...

aştept fulgii de nea ca-n poveştile lui Hofmman

să intru-n legendă cu tine de mână,

în nunţi de argint, cu muzici divine...

aştept şi mă-ntreb: nu mai vine?

25 noiembrie 2010