hoţii, spărgători de vise

hoţii, spărgători de vise

Hoţii, spărgători de vise,

Au venit la mine-n noapte

Au forţat uşile-nchise,

Mi-au furat visele toate.

Pune ,Doamne, lună nouă,

Visele ca să-mi găsesc

Să tai crângurile-n două,

Prin conac împărătesc.

Şi-am plecat în căutare,

Peste mări si peste ţări,

Tinereţe visătoare,

Dor de vise, căutări...

Sui pe deal, pe deal cobor,

Zi şi noapte singur-cuc,

N-am odihnă, n-am sobor,

Unde merg, unde mă duc.

De-aş găsi hoţii de vise,

Eu i-aş spânzura pe loc,

Dar cărările-s închise,

N-am avut, Doamne, noroc.

Vise dragi , strânse cu chin

Unde sunteţi, ce-aţi făcut,

Toată ziua mă închin

Ca să fac ce-am  desfăcut.

Noaptea pe sloată sau rouă

Pune, Doamne, lună nouă

Fă din stele făclii mari

Ca să-i găsesc pe tâlhari.

......................................

O viaţă- am tot căutat

Visele pe tot pământul,

Hoţii-au depus juramântul

Unde-n stei le-au-ngropat...

Şi de-atunci umblu năuc,

N-am odihnă şi n-am stare,

Stau pe creangă, singur-cuc

Şi-aş fugi în lumea mare...

5 decembrie 2010

cobor

cobor...

cobor din veşnicii

 în parcul cu poeme,

citesc pe cer, prin stele

 filele cu ispite,

prin goluri de spirale,

 alunec în delir,

în vântur de lumină

 şi-n nopţi de întuneric,

topit în rana dulce,

 lăsată de străbuni,

blestem de cruci uitate,

prin  pustii cimitire,

mă vântură prezentul

 ca pe-o cenuşă arsă,

un fel de drum dantesc

spre veşnicia-ntoarsă.

mă clatin sub zodii,

eretic blestem,

mi-e frică de moarte,

de moarte mă tem.

de-ar fi veşnicia,

un rai din poveşti,

pe roata eternă

 a tragerii mele,

fericitul final

ar fi o cunună

cu celeste nuntiri

într-o lume mai bună...

6 decembrie 2010

lui eminescu

Lui EMINESCU

de undeva, din dosul ochilor ne priveşte mereu Eminescu,

noi, care ne-am născut sub zodia lui, îl avem mereu

 în suflet, în inimă,

ne priveşte de dincolo de cer, din codrii lui,

de lângă lacul lui cel cu nuferi,

de lângă teii lui, Luceafăr peste norii răsfrânţi,

ce-şi varsă prinosul dragostei asupra sufletelor noastre,

armonie de glasuri duioase, voluptoase, torturante,

furtunoase, bete, pline de nebunie,

 ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii,

El, Poetul, întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus,

din Empireul său ne trimite neaşteptate acorduri

din eternul său, nesfârşitul Cânt al Iubirii,

el a rupt orizontul în două, a despărţit ziua de noapte,

cu ochii lui mari a privit ţara dincolo de hotare,

prin nocturna  cavalcadă a lui Arald,

văzând o Dacie Mare,

amestecând in apele mării turle, chipuri de voivozi,

palate de gheaţă, în care salăşluia Decebal cu Zalmoxe

veghind asupra  poporul lor.

dragostea lui este cât muntii arşi de astre pe crestele lor sure,

chipul lui de femeie are inefabilul plin de frumuseţe al

 Zânei din Carpaţi, cu părul blond si braţele diafane

care a fost întruchipat în Melancolie,

acel dor românesc  care l-a măcinat pâna la moarte.

Profet dezamăgit, el a luat tot neamul în spinare,

 urcând Golgota spre fericite iluzii visate de neamul nostru

şi aruncând un giulgiu de jale peste cerul patriei noastre.

cei ce nu credeţi a muri vreodată,

 căutaţi-l pe Domnul Eminescu în sertarul

cel mai drag al sufletului vostru şi veţi găsi multe răspunsuri

asupra vieţii şi asupra morţii,

El e Voivodul Sufletului Românesc.

7 decembrie 2010

iubito

Iubito,

Curge vinul în pocaluri

La prag de sărbătoare,

Se-aud colindători cântând

Şi lipsa ta mă doare.

Te-aştept la masa de Crăciun

În rochie de mireasă,

Ce mare sărbătoare-ar fi

Să vii la mine-n casă.

Să ne-amintim de tot ce-a fost,

Ce alb frumos, cum ninge,

De vise spulberate-n vânt,

Iubito, nu mai plânge!

Ocean de timp s-a prăbusit

Peste povestea noastră,

Degeaba-ncerc să te mai nasc

Prin ochiuri de fereastră.

Degeaba mai visez deştept

Ca tu să-mi fii mireasă,

Aud colindători la geam...

Şi-aştept să-mi intri-n casă.

9 decembrie 2010

ger

ger

În goluri hăituite rău de ger,

Când soarele încearcă să renască,

Azurul se desprinde de pe cer

Într-o hlamndă albă-mpărătească.

Pe-albastra marmoră cu umeri goi

Gerul şi-a pus sărutul lui de taină,

Venit din depărtări ca un strigoi

Îmbracă totu-ntr-o geroasă haină.

Călcând pe lespezi de tăcere rece,

Natura -i îmbrăcată-n promoroacă,

Doar timpul singur prin clepsidră trece

Făcând  din vreme o eternă joacă.

Ca nişte străverzii aripi de flutur

Se aşează flori de gheaţă peste geamuri,

Din pomi polenuri de polei se scutur

Şi tremură zăpada peste ramuri.

Şi viscole se prăvălesc pe stânci,

Dărâmă-n mine poarta după poartă,

Şi-mi răscolesc din visurile-adânci

O amintire care doarme moartă.

12 decembrie 2010

la început a fost cuvântul

la început a fost cuvântul

Cum tace totu-n mine ca pământul

Crescut  în secetă, uitat de ploi,

Mi-e lacrima durere, doar cuvântul

Se-ntoarce, proorocul, către voi.

Cuvântul care circulă prin vreme,

Născut din rune vechi, din mare har,

Va dăinui încoronat de steme,

Necunoscând durere şi hotar.

Doar Heraclit a spus că totul trece,

Numai cuvântul biblic este zeu,

Noi, oamenii, suntem văpaie rece,

Altoiul pur din dar de Dumnezeu.

La început de lume-a fost cuvântul,

Şi noi, copiii lui făr’ de noroc,

Noi, care-am populat deja pământul,

Într-un săgalnic şi dramatic joc.

Născuţi din lutul greu, matern,

Cântăm prin cetini lumii mai departe

În scurta fulgerare a zborului etern

Cântec duios al vieţii după moarte.

14 decembrie 2010

zăpada

zăpadă

ce trist balsam

 a venit peste noi

cu polenuri de gheaţă,

 umile,

ostoind tot frigul

 din oase

în cea mai albă din zile.

un flaut parcă

 trece prin trup

cu amintiri duioase

după o coapsă vergină

de lună

cu sânii –n angoase.

 stihii nefaste

din răsărit

luminează

 zăpezile caste,

cerul,

 un candelabru

aprins,

în zodii nefaste.

16 decembrie 2010

moş crăciun

moş Crăciun

ţinut frumos

cu praf de stele,

învârtejit

în rotiri de inele,

corole albe,

pe scoarţe şi ii,

tu, moş crăciun,

de unde vii,

în sănii-salbe?

în grădină,

parcă-i un mit,

totul tivit

cu stele –lumină.

drum către cer,

alb în eter,

aurorelor pară

pe umeri de ţară.

vin craii

 cu steaua

şi scârţâie

 neaua

se naşte un prunc

în chinuri amare,

păstor peste lumi,

pe-a vieţii cărare...

joi, 16 decembrie 2010

melancholia

melancholia

sălăşluiesc în mine tot mai străine timpuri

de parc-aş fi din alte lumi născut,

nu-mi pasă cum trec anii, zile şi anotimpri

ca un soldat învins eu m-am  întors pe scut.

în lumea asta mare ce-atâta se frământă

stă cineva la pândă şi-o zbuciumă din greu

dar nu-mi mai dă frisoane şi nu mă înspăimântă,

de la adam şi eva aşa a fost mereu.

ştiu sigur că odată cu toţi vom fi pământ

şi gândul ăsta straniu adesea mă-înfioară,

de-i lungă sau e scurtă calea spre un mormânt,

rămâne-vom ţărână într-o pustie ţară.

mi-e dor de-nţelepciunea, cea din bătrâni, adâncă,

cheia pe care nimeni n-a reuşit s-o fure,

şi nimeni nu cunoaşte  secretul vieţii încă

nici buddsa-sakya-muni cu legile lui dure.

căci nimeni nu cuprinde c-o viaţă veşnicia,

neodihnită încă, clipind în ochi de ceas,

pe noi ne paşte dorul şi crud, vremelnicia,

cu zâmbetu-i himeric în tot ce ne-a rămas...

17 decembrie 2010