melancholia
sălăşluiesc în mine tot mai străine timpuri
de parc-aş fi din alte lumi născut,
nu-mi pasă cum trec anii, zile şi anotimpri
ca un soldat învins eu m-am întors pe scut.
în lumea asta mare ce-atâta se frământă
stă cineva la pândă şi-o zbuciumă din greu
dar nu-mi mai dă frisoane şi nu mă înspăimântă,
de la adam şi eva aşa a fost mereu.
ştiu sigur că odată cu toţi vom fi pământ
şi gândul ăsta straniu adesea mă-înfioară,
de-i lungă sau e scurtă calea spre un mormânt,
rămâne-vom ţărână într-o pustie ţară.
mi-e dor de-nţelepciunea, cea din bătrâni, adâncă,
cheia pe care nimeni n-a reuşit s-o fure,
şi nimeni nu cunoaşte secretul vieţii încă
nici buddsa-sakya-muni cu legile lui dure.
căci nimeni nu cuprinde c-o viaţă veşnicia,
neodihnită încă, clipind în ochi de ceas,
pe noi ne paşte dorul şi crud, vremelnicia,
cu zâmbetu-i himeric în tot ce ne-a rămas...
17 decembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu