nostalgii
învolburate gândurile mele zboară
haotic
ca niște hulubi care sparg zarea
se rătăcesc într-un labirint
bizar
le las să zburde până le cad
aripile
apoi le adun și fac din ele
povești de adormit copiii
sufletul meu înverzește și înflorește
ca o agafă
cu fiecare rază de soare la apus
inima mea strânge în căuș toate
culorile
și le poartă drapel peste zările
ninse de lumina
amurgului aici ciocârlia îmi fură
cheile inimii
și le-atârnă de cer ca să mă
cațăr după ele
scriu ca și cum m-ați putea
înțelege
ca și cum aș fi lângă voi și v-aș
explica
cum e când mori și tălăzuiesc
mările peste
tulpinile tale singurătatea mă
mână prin
gări pustii prin vagoane de clasa
a doua
mă mână încotro văd cu ochii prin
bezna nopții
spre inimi tandre de femei care-mi
fac cu ochiul
undeva dinaintea zării molatice
fără contururi
încerc să văd cum moare spațiul
în coca vâscoasă a nopții și mă întreb
putea-voi oare cunoaște și
altceva
decât liniștea spre care sunt
împins
frunzele pică frunzele înverzesc
toamnele
primăverile trec prin sufletul
nostru ca niște
cocori spre întunericul apusului
și ne lasă vlăguiți de
nostalgii după care fugim
și nu le vom găsi niciodată
duminică, 14 iulie 2013
lorelai și marea
te sărut mare și-ți cuprind
orizontul în brațe
lorelai s-a făcut frig vino la
mine să-ți arăt
munții de valuri în care se
scaldă ocheanos
marea se mișcă precum un uriaș ce
se naște
din genuni străpunge timpul până-n vremea
lui ulise când homer a fost orbit de un
pescăruș
și s-a revărsat peste memoria noastră
ca un blid de argint găsit ca
relicvă în argos
pescărușul încă mai mai spintecă
întinderea
pe-nserat solitar ca un navigator al cerului
și tu lorelai plângi scurgerea
timpului prin
clepsidră nu-ți vezi corpul de
gazelă pe linia
orizontului fragil din care
picură arama pielii
prin ochii pofticioșilor de
penelope
lorelai lorelai mergi din
obstacol în obstacol
urmărită de un minotaur mare
devorator de ani
boarea nopții se apropie de stele
marea-și deschide întinderea și
te cuprinde
ca pe un dar ceresc mușcă lumina
din corpul tău
susur de crânguri ți-e vorba
păcatul iadul chinul
mă trezesc din vis când îți ating
genunchii
învăț abecedarul îmbrățișărilor
pentru a putea pătrunde în
tenebrele sufletului tău
am adunat neîncrederea ereticului
și mi-am făurit o armură
împotriva spaimei
care mă privește uneori ca pe un
dușman
valuri de umbre valuri de
năluciri aruncă marea
în splendoarea argintului ei
peste gândurile mele
te iubesc lorelai când zbori
într-un cer visceral
obscur cățărată de cornul lunii
despuiată pe calea lactee
mare și stânci soare îmbătrânit
ce arde pietrele
pline de amărăciunea mării
cine-mi sapă nisipurile
cu chipul tău pictat pe
dunele triste acolo
găsesc numai inelul și umbra ta
pierdută lorelai
luni, 15 iulie 2013
tot mai străini suntem străino
tot mai străine gura ta și ochii
tot mai străine gândurile noastre
tot mai străine clipele din paradisul
nostru tot mai străină seara când ne
îngânau plopii foșneau veciei
scăpărând prin frunze sub cerul lunatic
tot mai străini când ceața ne-nghițea
rând pe rând în acea toamnă când
se spulberau nimfele pe buza prăpastiei
și zeul vrășmaș ne gonea din paradis
tot mai străini suntem străino
și pe sub noi șuieră trenuri pustii
peste noi giganticul clopot al cerului
sună ca luna scăldată de mare
a jale și-a singurătate ca un sonet
shakespeareen în
tristele-i silabe
to-be-or-not-to-be
am rămas orbi
printre lucruri printre duhuri
printre cețuri printre adevăr
nu eu am dat drumul cutiei pandorii
dragostele noastre două
se urau ca două triburi
și-au murit de-aceeași moarte
într-un amurg de catifea.
miercuri, 17 iulie 2013
balada visătorului
fă-mă, doamne, fiu de drac,
îmbătat cu flori de mac,
mândrele ca să mă-nvie
cu miros de iasomie,
iar la răsăritul lunii
să mă scalde în petunii
și apoi să mă blesteme
în ocări de crizanteme,
de poate, să mă-nvelească
cu frunze de îngerească
în crivaturi de argint,
plapome de mărgărint,
vin la mine beatrice
cu genuchii tăi cu price
unde-și fac dracii arșice,
cu coapsa caldă în pânză,
tinerică ca o mânză,
și ca o divină țață
să mă strângi tare în brață,
să zac pe genuchiul tău,
blestemat de dumnezeu,
candela țâțelor tale
s-o aprind la născătoare
și s-o sting la asfințit
când e vreme de iubit
amor, lăcomie, rut,
dragoste de împrumut,
să-ți salt poalele catrinții
nu cu mâna, ci cu dinții
și să nu cârtești o iotă
când rup nasturii la fotă,
să ajung pe la pritoc
în livezi cu busuioc,
rătăcit ca un proscris
de mă cred mereu în vis,
când piano, când andante,
în acorduri de secante
ca beatrice cu dante.
miercuri, 17 iulie 2013
