poezii

speranţe

Din lungul unei uliţe-n noroi

Noi am născut în ţară un popor,

Am înverzit ogorul cu doi boi

Şi-au răsărit ţărani purtaţi de dor.

Tot haiducind prin secole, hapsâni,

Furaţi, bătuţi şi plini de angarale

Purtaţi prin codru la ai maicii sâni

Fără mâncare şi fără de parale.

Şi din ţărani am fost născuţi şi noi,

Purtându-le pe veci iubirea sfântă,

Că ne-a născut în vremuri de nevoi

Cu dorul lor şi doina care cântă.

La rându-ne din rădăcini străbune

Vom încerca să ne suim la stele

Şi să visăm în zile tot  mai bune,

Speranţa idealurilor mele...

Prin istorie mersul ne-a fost greu

Ne întrebăm cât va mai fi, dar când?,

Mă-neacă dorul că tânjim mereu

Şi tot aştept răspunsul: în curând...

17 februarie 2011

fără ţară, fără cer


împiedicaţi
mergem de-a-ndăratelea
ca racii,
poate e un blestem;
un popor turmă
ce-aşteaptă de sus
o izbăvire celestă.
uitaţi de Dumnezeu
ne războim mereu
ca Abel şi Cain
şi câtu-i zarea
nu ne găsim cărarea,
flămânziţi 
toţi de mai bine
ne-am pierdut
prin ţări străine
şi-am rămas
popor stingher
fără ţară, fără cer.


17 februarie 2011

primăvara înfloreşte iubirea

primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni

jucându-se cu razele curcubeului,

şi pe umerii ei

soarele colorează păunii,

dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.

prin roua dimuneţii, paşii mei

sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,

metamorfozele zilei vin cu nunţi

de păsări care cânta prohodirea fericirii

prin ramurile poleite cu scântei divine.

verbele se despletesc ca fecioarele

şi apare iubirea

ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.

iubirea care ne mântuie de rele,

iubirea care ne aprinde sufletele

cu căldura soarelui,

iubirea care naşte prunci

din îmbrăţişari,

iubirea care răstoarnă lumi,

elfă care dansează în buza amurgului

şi ne desţeleneşte toate angoasele.

iubirea pură şi tandră

care face din om Dumnezeu,

 iubirea care face să crească din lumină, viaţa.

ce chip frumos răsare

din focul iubirii!

e păcatul rupt din rai,

păcat zămislit din împreunări celeste

care mână lumea înainte

într-o spirală a eternităţii.

primăvara ne regăsim prietenii

şi plângem,

valsăm pe fluturi de cuvinte,

topim lumina-n culori de verde-aprins,

chemam felin mângâieri într-un joc ireal

şi ne amăgim, ne amăgim

cu visele care curg ca râurile

pe albia timpului.

18 februarie 2011

mira-m-aş

mira-m-aş că viaţa mea

a trecut ca o părere,

doar un vânt, o adiere...

mă-nvolbură doruri adânci

am trecut peste piscuri de-azur,

peste munti, peste stânci,

am învins de  toate,

cărări

de spini, de foc, de cuie,

în această viaţă haihuie

şi-acum mă întreb năuc:

spre ce abis, Doamne, mă duc?

19 februarie 2011

mă caut peste tot

eu mă caut peste tot

prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,

pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,

câteodată şi prin trenurile de noapte,

mi se pare că mă duc spre polul nord,

,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce

prin peretele casei,

,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.

totuşi am să mă caut până mă regăsesc,

aşa rătăcit,

vreau să văd de ce m –am anesteziat

şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,

de ce fuge el mereu după himere.

mă caut mereu printre forme macabre,

printre cuvinte care vor să mă domine

şi chiar dacă mai cad câteodată

în acest delir somnambulesc,

mă trezesc si mă înalţ

spre piscuri de cremene,

urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri

care-mi scapă în abis

şi iar şi iar cu el în spinare

 îmi petrec timpul, suindu-l.

ce cruce blestemată o fi şi asta

tot urcând golgota

 cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.

,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-

îmi spune străinul,

,,acolo la orizont e un taur injunghiat

care a umplut cerul de sânge”

în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,

acolo unde se îneacă soarele

a fost odată o mare sărbătoare a astrelor

la care am luat parte si eu cu iubita.

ea era mireasă, plutea pe cer,

 într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,

ochii mei căutau buzele ei cărnoase,

pielea sidefie roză

şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix

de unde explodează lumile

şi se nasc prunci,

acolo coarda curcubeului  a apărut

pe bolta cerească în culori pastelate,

dând universului acea aură de vis.

de atunci mă caut peste tot,

ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva

să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,

neînţelegându-mă pe mine,

nu vă voi înţelege nici pe voi

care ziceţi că fericirea e o cârpă

pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o

fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.

trece timpul şi odată cu el si inima tremură

învălurită în nimbul vieţii,

lumini şi umbre urcate şi coborâte,

dealuri şi văi,

căutări şi regăsiri,

mirosul reavăn al unui mormânt,

toate, toate

cuibărite

într-o noapte

pe care dorm, albite de lună,

gândurile mele.

21 februarie 2011

poetul

s-a înecat corabia de cuvinte,

pe marea şuie umbrele dansează,

poetul doarme sprijinit de arcă

şi-n focul somnului duios visează.

la-ncrucişarea vieţii în răspântii,

acolo unde zeii ies din ape

poetul trage brazdă prin cuvinte

şi din cuvinte vrea să se adape.

se-aprinde luna, stelele făclii

îi lumineaza calea către faruri,

imperii de cenuşă răscoleşte,

cuvintele îi cad din cer ca daruri.

le leagă şi le face scut de luptă,

cuvintele dansează-aşa haihui

la curtea dorului vrea să le ducă

şi să se facă flori în faţa lui.

stă atârnat de lună ca un laş

şi cere dezlegare de la viaţă,

aşteaptă singur şi sinucigaş

ca arlechinul pendulând pe-o aţă.

n-a atins cerul niciodată,

doar goluri de-ntuneric se năzare,

privirea din închipuirea lui

se pierde ca un albatros în zare.

22 februarie 2011

acoarelă de seară

roşul se topeşte peste deal,

pânza serii pare marea-ntinsă

parcă-i labirintul lui dedal

încrustat pe o câmpie ninsă.

pensula creaţiei divine

a suit pe cer tabloul pur

soarele se-neacă-n crinoline

parc-ar fi o noapte din jaipur.

pe un fond albastru-arămiu

îngerii coboară pe pământ

şi în dunga timpului pustiu

se înalţă glasul unui sfânt.

cade peste suflet grav cezarul

peste răni şi plânsete caduce,

noaptea vine ca să-şi ieie darul

răstignind tristeţile pe cruce.

oo, natură, prinsă-n şevalet,

stă-n culori măreaţa ta făptură,

vreau să-ţi fiu slugarnicul valet

să rămâi la mine-n bătătură.

vreu să-nfig în lună un cuţit

şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge

să ţâşnească totu-aşa subit

peste bolta-ntreagă care plânge.

eu să fug încotro nu ştiu unde

criminalul dorului de spaţii,

să dispar în câteva secunde,

înghiţit de marile nesaţii.

23 februarie 2011