tot la sat
tot la sat se află liniştea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăream,
satul este oaza şi rămâne oaza,
mult visat edenul dorului din noi.
nu mai sunt ţăranii de odinioară,
ce-ţi dădeau bineţe şi te omeneau,
au apus ţăranii, au plecat ţăranii,
doar în noi mai zace dorul după ei.
ei păstrau norocul, bunătatea sfântă,
lângă busuiocul de la Preacurata,
ei veneau din veacuri, se duceau în veacuri,
luând cu ei tot oful dorului din noi.
nu mai sunt ţăranii, au plecat ţăranii
cu mirosul pâinii coaptă în cuptor,
le-ā trecut veleatul, tot le număr anii
şi-i privesc aeve cum se duc şi mor.
număr anii singur, rătăcit pe drumuri
şi le caut umbra ca să le-o sărut,
au plecat ţăranii spre eterna zare
s-au topit în racle, îngropaţi în lut.
12 iulie 2008
marți, 9 martie 2010
RAUL VESNICIEI CURGE
râul veşniciei curge
râul veşniciei curge
printre dealuri de oase de străbuni,
încerc să m-agăţ pe scări de lumină
spre paradisul plin de nebuni.
privesc în mine dihănii
care mă latră şi nu-mi dau pace să sui,
mă leagănă raze de lună hai-hui
şi muşcă din mine dihănii turbate…
un ochi dintr-o parte, enorm, mă priveşte şui,
ochiul lui şiva care mă trage la moarte.
râul veşniciei curge
şi tot toarce timpul fuiorul,
mă doare o mână, mi-e greu piciorul
şi hoţii de suflete mă tot fură.
cântă casandra prin parcuri de vis,
frumoasa casandră cu chipul de nea,
mă-ndeamnă iubirea spre ea,
mă cheamă casandra în paradis.
1996
râul veşniciei curge
printre dealuri de oase de străbuni,
încerc să m-agăţ pe scări de lumină
spre paradisul plin de nebuni.
privesc în mine dihănii
care mă latră şi nu-mi dau pace să sui,
mă leagănă raze de lună hai-hui
şi muşcă din mine dihănii turbate…
un ochi dintr-o parte, enorm, mă priveşte şui,
ochiul lui şiva care mă trage la moarte.
râul veşniciei curge
şi tot toarce timpul fuiorul,
mă doare o mână, mi-e greu piciorul
şi hoţii de suflete mă tot fură.
cântă casandra prin parcuri de vis,
frumoasa casandră cu chipul de nea,
mă-ndeamnă iubirea spre ea,
mă cheamă casandra în paradis.
1996
M_AM RATACIT
m-am rătăcit
m-am rătăcit pe-o insulă pustie
unde doar marea trist şi jalnic cântă,
jivine peste tot mă înslpăimântă
şi-aştept să-mi sară-n cap, să mă sfâşie.
doar luna zace-n stratul de argint
şi stele mii sclipesc pe-albastrul cer.
privesc vapoare cum se duc şi pier
şi eu mă pierd încet în labirint.
scăpat din naufragiu singur-cuc
mă tot gândesc ce-mi făureşte soarta
şi ce tărâm îmi va deschide poarta
sau încotro aş vrea ca să apuc.
reptile se târăsc pe lângă mine,
foşnesc prin frunze, se caţără prin pomi,
mă tot pândesc cu ochii lor lacomi
şi viaţa mea-i în mâinile divine.
privesc talazuri mari ce mă-nconjoară
şi cum argintul s-a vărsat în mare
şi jungla care vrea să mă-npresoare
şi noaptea tristă, grea şi solitară.
e insula pustie şi peisajul tern,
pe sus un corb îmi dă mereu ocol,
e singur binevoitorul sol
ce-ar vrea să mă salveze din infern…
m-am rătăcit pe-o insulă pustie
unde doar marea trist şi jalnic cântă,
jivine peste tot mă înslpăimântă
şi-aştept să-mi sară-n cap, să mă sfâşie.
doar luna zace-n stratul de argint
şi stele mii sclipesc pe-albastrul cer.
privesc vapoare cum se duc şi pier
şi eu mă pierd încet în labirint.
scăpat din naufragiu singur-cuc
mă tot gândesc ce-mi făureşte soarta
şi ce tărâm îmi va deschide poarta
sau încotro aş vrea ca să apuc.
reptile se târăsc pe lângă mine,
foşnesc prin frunze, se caţără prin pomi,
mă tot pândesc cu ochii lor lacomi
şi viaţa mea-i în mâinile divine.
privesc talazuri mari ce mă-nconjoară
şi cum argintul s-a vărsat în mare
şi jungla care vrea să mă-npresoare
şi noaptea tristă, grea şi solitară.
e insula pustie şi peisajul tern,
pe sus un corb îmi dă mereu ocol,
e singur binevoitorul sol
ce-ar vrea să mă salveze din infern…
POEZII: DORINTA si A SOSIT DUMINICA
dorinta
desculţ, calc pe rouă, prin iarba virgină,
privesc cum demonii nopţilor pier,
mă sui pe spinări de lumină
cu îngerii până la cer.
dimineţi de argint cu platini de raze
îmi străbat din străfunduri spre irisul beat,
aş vrea să mă leagăn aşa in extaze
la rând cu haosul increat.
cu-nvăluiri de viscole sufleteşti pe cărări,
în albul de cristal al soarelui de mai,
rătăcit adesea prin depărtări,
s-ajung cât mai repede-n rai.
pe muzici divine, prin sfere de timp,
să zbor ca o pasăre-paradis fără gai,
s-ajung la zeii cei mari din olimp,
să petrec cu ei în alai…
dionis, flecarul, să-mi fie nănaş,
să bem fericiţi la cupe de vin,
cu el împreună, ferice, ducea-m-aş
La domnul din ceruri divin…
1987
a sosit duminica
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici ,pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri,vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi ,doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi,toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee…
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.
miercuri, 10 februarie 2010
desculţ, calc pe rouă, prin iarba virgină,
privesc cum demonii nopţilor pier,
mă sui pe spinări de lumină
cu îngerii până la cer.
dimineţi de argint cu platini de raze
îmi străbat din străfunduri spre irisul beat,
aş vrea să mă leagăn aşa in extaze
la rând cu haosul increat.
cu-nvăluiri de viscole sufleteşti pe cărări,
în albul de cristal al soarelui de mai,
rătăcit adesea prin depărtări,
s-ajung cât mai repede-n rai.
pe muzici divine, prin sfere de timp,
să zbor ca o pasăre-paradis fără gai,
s-ajung la zeii cei mari din olimp,
să petrec cu ei în alai…
dionis, flecarul, să-mi fie nănaş,
să bem fericiţi la cupe de vin,
cu el împreună, ferice, ducea-m-aş
La domnul din ceruri divin…
1987
a sosit duminica
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici ,pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri,vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi ,doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi,toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee…
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.
miercuri, 10 februarie 2010
INTALNIREA MEA CU EMINESCU
Când m-am întâlnit cu Eminescu
Era prin anul 1953 pe primăvară, pare-mi-se pe 3 sau 4 martie, când murise ,,marele geniu al omenirii”-Iosif Vissarionovici Stalin. Pe atunci eram elev al şcolii pedagogice din Câmpulung şi câţiva ne-am urcat pe Flămânda să-i tragem clopotele răposatului. Am ţinut-o aşa vreo trei zile. Clopotarul ne alimenta cu mâncare în schimbul acestei munci. Atunci un coleg căruia îi împrumutasem nişte bani vine la mine şi mă roagă ca în schimbul banilor, pe care nu-i avea, să-mi dea o carte. Am fost de acord. Şi mi-a întins cartea ,, M. Eminescu-poezii”-ediţe Titu Maiorecu. Până atunci nu ştiam prea multe despre marele poet. După război opera lui nu se mai editase. Noi învăţam după nişte culegeri literare în care era doar ,,Împărat şi proletat” -cuvântul proletarului, care cădea bine regimului cu ,,Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…” şi poezia ,,Viaţa”, unde o fată de la ţară îşi câştigă existenta cu acul. Cartea primită de la colegul meu ā căzut ca o mană cerească. N-am mai ştiut de mine vreo câteva zile; m-am închis cu ea în dormitor sau în sala de meditaţie şi am citit-o de câteva ori. Am descoperit că fusesem minţit. Ni se spusese că Eminescu este fiu de boiernaş, că ā fost influienţat de ideologia capitalistă,că poezia lui de dragoste strică tineretul, etc. După citirea poeziilor, am rămas siderat de câtă putere de creaţie avusese acest Om. Îmi sunau aşa de bine în capul meu aceste poezii încât am încercat să le memorez şi pe unele le ţin minte şi acum.
A doua întâlnire cu poetul ā fost făcută prin intermediul profesorului de română Augustin Popescu, cel care mai târziu avea să devină un eminescolog de frunte, sub numele de Augustin Z. N. Pop. Aş vrea să insist mai mult asupra acestui om pentru faptul că toate datele biogafice noi din viaţa poetului au fost scoase la lumină de el.
De la profesorul de rom`n[ Austin Z.N. Pop, pe atunci Augustin Popescu, am prins gustul limbii rom`ne =i ]n special dragostea pentru cel mai mare poet al neamului nostru, Mihai Eminescu. Duminica ne \inea adev[rate =ez[tori literare despre poet, ilustrate cu fotografii din via\a poetului =i a Veronic[i Micle, din via\a familiei poetului.Umbla din şcoală în şcoală, împreună cu nepotul poetului Eminescu care fusese militar şi ţinea conferinţe despre viaţa şi opera poetului. Str`nsese toat[ via\a, cu o pasiune de invidiat, risipindu-şi averea , salariul şi pensia, mai târziu, o serie ]ntreag[ de materiale inedite despre poet, pe care de altfel le-a =i publicat de-alungul vie\ii ]n trei volume masive de =i ]n alte lucr[ri. Deschisese acasă un adevărat muzeu Eminescu cu materiale strânse de peste tot, scrisori, acte de naştere, scheme ale satului Ipoteşti, fotografii cu familia , cu prietenii, obiecte personale, până când şi rochia de mireasă ā Veronicăi Micle pe care dăduse, îmi spunea, o groază de bani. Îmi spunea că după moartea sa le va dona Muzeului Literaturii sau Academiei. Nu mai ştiu dacă ā făcut-o sau nu, dar ar fi o mare pierdere dacă această valoroasă colecţie s-ar distruge. Acest profesor a dat lucr[ri valoroase nu numai despre M. Eminescu, ci şi despre Nicolae B[lcescu, Mihail Kog[lniceanu, despre dezvoltarea culturii pe meleagurile arge=ene. Augustin Popescu s-a n[scut ]n Bucure=ti la 30 august 1910, ca fiu al preotului Zamfir Popescu, paroh al bisericii de pe Calea Victoriei. Studiile secundare le-a urmat la Liceul ca premiant. A absolvit facultatea de litere =i filozofie din Bucure=ti cu distinc\ia }n anul 1968 a ob\inut titlul de doctor ]n filologie la Universitatea din Cluj, iar ]n 1970 titlul de doctor-docent, tot la aceea=i Universitate. A fost cercet[tor la Biblioteca Academiei Rom`ne, sec\ia manuscrise, pun`nd ]n ordine arhiva Eminescu. A func\ionat ca profesor la Institutul pedagogic din Pite=ti, ]ndeplinind =i func\ia de decan =i apoi pe cea de rector. A fost profesor =i la Universitatea din Bucure=ti, la catedra de . S-a stins din via\[ la 1 aprilie 1988 =i a fost ]nmorm`ntat la cimitirul Bellu, nu departe de morm`ntul lui Eminescu. }n ultimul timp am purtat o scurt[ coresponden\[ cu el =i ]mi scria c[ nu mai vede =i o duce foarte r[u, n-are cine-i face cump[r[turile =i cine s[-l ]ngrijeasc[, nevasta fiindu-i =i ea bolnavă.La sfârşitul vieţii Augustin Z.N. Pop i-ā scris un epitaf poetului care sună aşa : CRED IN EMINESCU CA IN SOARE, IN MAGIA FRUMOSULUI SI ÎN VEŞNICIA NEAMULUI ROMANESC.
De la acest mare profesor am prins gustul cercet[rii vie\ii =i operei lui Mihai Eminescu =i, \in`nd leg[tura cu el, am scris romanul ]n care e vorba despre dragostea dintre Mihai Eminescu =i Veronica Micle, roman la care a contribuit şi el cu multe date istorice.
Inâlnindu-mă de mai multe ori cu el, i-am propus să scrie un roman al dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle. Mi-ā destăinuit că de câte ori ā vrut să înceapă acest roman, de atătea ori, ori nu-i mergea stiloul, ori mâna îi cădea grea. Şi până la urmă l-a abandonat... ,, Dar te voi ajuta pe tine cu datele pe care le am... Să-i pui titlul sugerat de Perpessicius , »Martirii lui Eros » Înainte de ā scrie romanul m-am documentat aproape 20 de ani, am citit aproape tot ce s-ā scris despre Eminescu, am colindat ţara in lung şi lat pe urmele lui, de la Iaşi, Văratec, Ipoteşti şi până la mica lui Romă, în Transilvania. Am scris romanul, am publicat şi câteva fragmente din el, primite bine de public, dar editurile nu se încumetă să ia în serios o lucrare ā unui necunoscut. Şi ca să cerşesc la poarta lor, nu-mi stă în caracter !
Şi acum să reiau firul destăinuirilor. După citirea cărţii de Poezii, am început să frecventez biblioteca şcolii şi să împrumut cărţi despre poet. Bibliotecara le dădea pe sub mână, deoarece erau interzise. Şi a început să mi se lărgească orizonturile despre viaţa şi opera lui. Îmi intrase atât de mult la suflet, încăt într-o noapte, în adolescenţa mea, l-am visat. Eram aproape bolnav după o despărţire amoroasă cu prima iubită. Şi mă culcasem să dorm. L-am văzut pe poet cum ā venit lângă mine, mi-a pus mâna pe funte şi a început să mă mângâie. Îl vedeam, îl simţeam. S-a aşezat pe buza patului. Avea o statură mijlocie, era îmbrăcat într-un costum negru, avea un corp atletic, faţa măslinie, ochii ceva mai mici decăt în fotografiile lui, un păr negru, strâns pe spate într-o chică, umerii obrajilor proeminenţi. Atât mi-a şoptit, mângâindu-mă : »Nu fi supărat că trec toate, toţi trecem prin focul dragostei. Şi eu am trecut ! Dragostea e o boală. Trebuie să te lecui de ea, cum m-am lecuit şi eu..Îţi va trece... » Imediat m-am deşteptat şi m-am uitat prin cameră buimac. Eminescu dispăruse. Dar m-a marcat atât de mult acest vis, încât îl voi ţine minte toată viaţa.
După deschiderea culturală de după anul 1960 au început să fie reeditate marile opere ale literaturii române, adică Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, etc. unde am descoperit un alt Eminescu, aureolat de peronalitatea acestor oameni. Între timp mi-a căzut în mână o mică broşurică scrisă de Octav Minar prin anul, pare-se 1904 şi intitulată ,,Cum ā iubit Eminescu » în care ā publicat o parte din scrisorile de dragoste ale poeţilor.. Deşi istoricii şi criticii literari l-au hulit pe acest om, a fost primul care a reabilitat dragostea dinte poet şi Veronica şi i-ā luat partea femeii atunci când, după moartea poetului, ea devenise cauza principală ā nebuniei şi ā morţii lui. Criticii i-au imputat ca unele scrisori sunt trunchiate sau traduse din franceză prost, dar realitatea ā fost alta. Date de Veronica şi de fetele ei din mână-n mână pe la prietene şi prieteni să le citească din curiozitate, scrisorile au fost copiate greşit sau traduse cu multe lacune. Şi Octav Minar, neavând originalele, le-ā publicat cu greşeli. După moartea poetului scrisorile au fost puse sub embargou de Veronica. Din 16 iunie 1889 şi pănă ā plecat la Văratec prin iulie ,femeia le-a citit şi le-a răscitit, făcând adnotări pe marginea lor,aducându-şi aminte de clipele lor frumoase, după care le-ā străns pe toate, le-ā legat cu o pamglică neagră, punăând sub plamblică o coală în care ā scris : ,,Acestea sunt scrisorile mele şi ale lui Eminescu, de voi trăi voi scrie ceva în legătură cu acest amor nenorocit. » (citat din memorie). Pe aceeaşi coală căteva versuri ale poetului : ,,Copil bălai cu ochii albaştri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe aripi de corb croncănitor.../ Restul se ştie, Veronica Micle s-ā otrăvit la Văratec şi ā murit. Pe patul de moarte le-ā spus fetelot să nu publice acele scrisori decât după ce va trece timpul. Scrisorile au fost purtate mult timp de nepoatele şi strănepoatele ei până când au fost publicate acum câţiva ani.
Cu Eminescu m-am întâlnit apoi la Facultate. Am ascultat câteva cursuri ale lui G. Călinescu care m-au fascinat. Acest profesor când vorbea despre Eminescu era parcă un preot antic care executa o liturghie. Cu vocea lui cântată, elecriza publicul. La cursurile lui nu veneau numai studenţi, participau şi oameni din Bucureşi de diferite profesii, ziarişti, profesori de liceu, muncitori, militari. Amfiteatrul era arhiplin, lumea se înghesuia şi pe coridoare, ocupându-şi locurile cu mult timp înainte
Apoi am ascultat-o la cursuri pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga Era fantastic cât de informată era profesoara despre viaţa şi opera poetului. Ne plimba prin filozofia indică, prin Kant, Schopenhauer,prin Viena timpului, prin Berlin, prin Iaşul lui Eminescu. Făcea legături inedite între opera poetului şi opera altor mari clasici ai omenirii. De la cursurile ei ieşeam parcă de la un mare spectacol care ne umplea sufletul de bucurie.
Profesorul Vianu era un neîntrecut maistru al cuvântului. Cursul lui despre Eminescu era o delectare ā sufletului. Mai mult stilist decât istoric, Vianu desfăcea firul operei în patru, o analiza, întorcând-o pe toate feţele.Dar înainte de orice era un mare cunoscător al literaturii universale din care au ieşit ,,Studii de literatură universală şi comparată’’ , publicate mai târziu. Cursurile lui ,,Madach şi Eminescu’’, ,,Imaginea Greciei antice în Memento mori’’sau ,,Eminesacu şi Shakespeare”erau adevărate sărbători intelectuale.
Apoi profesorul Ion Zamfirescu, autorul unei masive ,,Istorii universale ā teatrului’’ ne-ā introdus în luma teatrului lui Eminescu.
Amintesc de asemeni o pleiadă întreagă de profesori care s-au aplecat asupra operei lui : Amita Bhose, Lucian Blaga, Gheorghe Bulgăr, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Rosa Del Conte, Petru Creţia, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Ion Dumitrescu, Mircea Eliade, L. Galdi, Alain Guillermou, Dumitru Irimia, Dan C. Mihăescu, George Muntean, Ion Negoiţescu, Constantin Noica Marian Papahagi, Edgar Papu Perpessicius, Alexandru Philipide, Alexandru Piru, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu, Eugen Simion, N. Steinhardt,Vladimir Streinu, Eugen Todoran, Tohăneanu, Vatamaniuc, şi mulţi alţii , tot atăt de importanţi, dar care-mi scapă.
Închei cu o poezie ā lui EMINESCU :
NUMAI POETUL
LUMEA TOAT-I TRECATOARE
OAMENII SE TREC ŞI MOR
...........................................
NUMAI POETUL
CA PASERI CE ZBOARA
DEASUPRA VALURILOR
TRECE PESTE NEMARGINIREA TIMPULUI
IN RAMURILE GÂNDULUI,
IN SFINTELE LUNCI
UNDE PASERI CA EL
SE_NTREC IN CÂNTRI.
(va urma...)
Era prin anul 1953 pe primăvară, pare-mi-se pe 3 sau 4 martie, când murise ,,marele geniu al omenirii”-Iosif Vissarionovici Stalin. Pe atunci eram elev al şcolii pedagogice din Câmpulung şi câţiva ne-am urcat pe Flămânda să-i tragem clopotele răposatului. Am ţinut-o aşa vreo trei zile. Clopotarul ne alimenta cu mâncare în schimbul acestei munci. Atunci un coleg căruia îi împrumutasem nişte bani vine la mine şi mă roagă ca în schimbul banilor, pe care nu-i avea, să-mi dea o carte. Am fost de acord. Şi mi-a întins cartea ,, M. Eminescu-poezii”-ediţe Titu Maiorecu. Până atunci nu ştiam prea multe despre marele poet. După război opera lui nu se mai editase. Noi învăţam după nişte culegeri literare în care era doar ,,Împărat şi proletat” -cuvântul proletarului, care cădea bine regimului cu ,,Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…” şi poezia ,,Viaţa”, unde o fată de la ţară îşi câştigă existenta cu acul. Cartea primită de la colegul meu ā căzut ca o mană cerească. N-am mai ştiut de mine vreo câteva zile; m-am închis cu ea în dormitor sau în sala de meditaţie şi am citit-o de câteva ori. Am descoperit că fusesem minţit. Ni se spusese că Eminescu este fiu de boiernaş, că ā fost influienţat de ideologia capitalistă,că poezia lui de dragoste strică tineretul, etc. După citirea poeziilor, am rămas siderat de câtă putere de creaţie avusese acest Om. Îmi sunau aşa de bine în capul meu aceste poezii încât am încercat să le memorez şi pe unele le ţin minte şi acum.
A doua întâlnire cu poetul ā fost făcută prin intermediul profesorului de română Augustin Popescu, cel care mai târziu avea să devină un eminescolog de frunte, sub numele de Augustin Z. N. Pop. Aş vrea să insist mai mult asupra acestui om pentru faptul că toate datele biogafice noi din viaţa poetului au fost scoase la lumină de el.
De la profesorul de rom`n[ Austin Z.N. Pop, pe atunci Augustin Popescu, am prins gustul limbii rom`ne =i ]n special dragostea pentru cel mai mare poet al neamului nostru, Mihai Eminescu. Duminica ne \inea adev[rate =ez[tori literare despre poet, ilustrate cu fotografii din via\a poetului =i a Veronic[i Micle, din via\a familiei poetului.Umbla din şcoală în şcoală, împreună cu nepotul poetului Eminescu care fusese militar şi ţinea conferinţe despre viaţa şi opera poetului. Str`nsese toat[ via\a, cu o pasiune de invidiat, risipindu-şi averea , salariul şi pensia, mai târziu, o serie ]ntreag[ de materiale inedite despre poet, pe care de altfel le-a =i publicat de-alungul vie\ii ]n trei volume masive de
De la acest mare profesor am prins gustul cercet[rii vie\ii =i operei lui Mihai Eminescu =i, \in`nd leg[tura cu el, am scris romanul
Inâlnindu-mă de mai multe ori cu el, i-am propus să scrie un roman al dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle. Mi-ā destăinuit că de câte ori ā vrut să înceapă acest roman, de atătea ori, ori nu-i mergea stiloul, ori mâna îi cădea grea. Şi până la urmă l-a abandonat... ,, Dar te voi ajuta pe tine cu datele pe care le am... Să-i pui titlul sugerat de Perpessicius , »Martirii lui Eros » Înainte de ā scrie romanul m-am documentat aproape 20 de ani, am citit aproape tot ce s-ā scris despre Eminescu, am colindat ţara in lung şi lat pe urmele lui, de la Iaşi, Văratec, Ipoteşti şi până la mica lui Romă, în Transilvania. Am scris romanul, am publicat şi câteva fragmente din el, primite bine de public, dar editurile nu se încumetă să ia în serios o lucrare ā unui necunoscut. Şi ca să cerşesc la poarta lor, nu-mi stă în caracter !
Şi acum să reiau firul destăinuirilor. După citirea cărţii de Poezii, am început să frecventez biblioteca şcolii şi să împrumut cărţi despre poet. Bibliotecara le dădea pe sub mână, deoarece erau interzise. Şi a început să mi se lărgească orizonturile despre viaţa şi opera lui. Îmi intrase atât de mult la suflet, încăt într-o noapte, în adolescenţa mea, l-am visat. Eram aproape bolnav după o despărţire amoroasă cu prima iubită. Şi mă culcasem să dorm. L-am văzut pe poet cum ā venit lângă mine, mi-a pus mâna pe funte şi a început să mă mângâie. Îl vedeam, îl simţeam. S-a aşezat pe buza patului. Avea o statură mijlocie, era îmbrăcat într-un costum negru, avea un corp atletic, faţa măslinie, ochii ceva mai mici decăt în fotografiile lui, un păr negru, strâns pe spate într-o chică, umerii obrajilor proeminenţi. Atât mi-a şoptit, mângâindu-mă : »Nu fi supărat că trec toate, toţi trecem prin focul dragostei. Şi eu am trecut ! Dragostea e o boală. Trebuie să te lecui de ea, cum m-am lecuit şi eu..Îţi va trece... » Imediat m-am deşteptat şi m-am uitat prin cameră buimac. Eminescu dispăruse. Dar m-a marcat atât de mult acest vis, încât îl voi ţine minte toată viaţa.
După deschiderea culturală de după anul 1960 au început să fie reeditate marile opere ale literaturii române, adică Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, etc. unde am descoperit un alt Eminescu, aureolat de peronalitatea acestor oameni. Între timp mi-a căzut în mână o mică broşurică scrisă de Octav Minar prin anul, pare-se 1904 şi intitulată ,,Cum ā iubit Eminescu » în care ā publicat o parte din scrisorile de dragoste ale poeţilor.. Deşi istoricii şi criticii literari l-au hulit pe acest om, a fost primul care a reabilitat dragostea dinte poet şi Veronica şi i-ā luat partea femeii atunci când, după moartea poetului, ea devenise cauza principală ā nebuniei şi ā morţii lui. Criticii i-au imputat ca unele scrisori sunt trunchiate sau traduse din franceză prost, dar realitatea ā fost alta. Date de Veronica şi de fetele ei din mână-n mână pe la prietene şi prieteni să le citească din curiozitate, scrisorile au fost copiate greşit sau traduse cu multe lacune. Şi Octav Minar, neavând originalele, le-ā publicat cu greşeli. După moartea poetului scrisorile au fost puse sub embargou de Veronica. Din 16 iunie 1889 şi pănă ā plecat la Văratec prin iulie ,femeia le-a citit şi le-a răscitit, făcând adnotări pe marginea lor,aducându-şi aminte de clipele lor frumoase, după care le-ā străns pe toate, le-ā legat cu o pamglică neagră, punăând sub plamblică o coală în care ā scris : ,,Acestea sunt scrisorile mele şi ale lui Eminescu, de voi trăi voi scrie ceva în legătură cu acest amor nenorocit. » (citat din memorie). Pe aceeaşi coală căteva versuri ale poetului : ,,Copil bălai cu ochii albaştri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe aripi de corb croncănitor.../ Restul se ştie, Veronica Micle s-ā otrăvit la Văratec şi ā murit. Pe patul de moarte le-ā spus fetelot să nu publice acele scrisori decât după ce va trece timpul. Scrisorile au fost purtate mult timp de nepoatele şi strănepoatele ei până când au fost publicate acum câţiva ani.
Cu Eminescu m-am întâlnit apoi la Facultate. Am ascultat câteva cursuri ale lui G. Călinescu care m-au fascinat. Acest profesor când vorbea despre Eminescu era parcă un preot antic care executa o liturghie. Cu vocea lui cântată, elecriza publicul. La cursurile lui nu veneau numai studenţi, participau şi oameni din Bucureşi de diferite profesii, ziarişti, profesori de liceu, muncitori, militari. Amfiteatrul era arhiplin, lumea se înghesuia şi pe coridoare, ocupându-şi locurile cu mult timp înainte
Apoi am ascultat-o la cursuri pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga Era fantastic cât de informată era profesoara despre viaţa şi opera poetului. Ne plimba prin filozofia indică, prin Kant, Schopenhauer,prin Viena timpului, prin Berlin, prin Iaşul lui Eminescu. Făcea legături inedite între opera poetului şi opera altor mari clasici ai omenirii. De la cursurile ei ieşeam parcă de la un mare spectacol care ne umplea sufletul de bucurie.
Profesorul Vianu era un neîntrecut maistru al cuvântului. Cursul lui despre Eminescu era o delectare ā sufletului. Mai mult stilist decât istoric, Vianu desfăcea firul operei în patru, o analiza, întorcând-o pe toate feţele.Dar înainte de orice era un mare cunoscător al literaturii universale din care au ieşit ,,Studii de literatură universală şi comparată’’ , publicate mai târziu. Cursurile lui ,,Madach şi Eminescu’’, ,,Imaginea Greciei antice în Memento mori’’sau ,,Eminesacu şi Shakespeare”erau adevărate sărbători intelectuale.
Apoi profesorul Ion Zamfirescu, autorul unei masive ,,Istorii universale ā teatrului’’ ne-ā introdus în luma teatrului lui Eminescu.
Amintesc de asemeni o pleiadă întreagă de profesori care s-au aplecat asupra operei lui : Amita Bhose, Lucian Blaga, Gheorghe Bulgăr, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Rosa Del Conte, Petru Creţia, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Ion Dumitrescu, Mircea Eliade, L. Galdi, Alain Guillermou, Dumitru Irimia, Dan C. Mihăescu, George Muntean, Ion Negoiţescu, Constantin Noica Marian Papahagi, Edgar Papu Perpessicius, Alexandru Philipide, Alexandru Piru, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu, Eugen Simion, N. Steinhardt,Vladimir Streinu, Eugen Todoran, Tohăneanu, Vatamaniuc, şi mulţi alţii , tot atăt de importanţi, dar care-mi scapă.
Închei cu o poezie ā lui EMINESCU :
NUMAI POETUL
LUMEA TOAT-I TRECATOARE
OAMENII SE TREC ŞI MOR
...........................................
NUMAI POETUL
CA PASERI CE ZBOARA
DEASUPRA VALURILOR
TRECE PESTE NEMARGINIREA TIMPULUI
IN RAMURILE GÂNDULUI,
IN SFINTELE LUNCI
UNDE PASERI CA EL
SE_NTREC IN CÂNTRI.
(va urma...)
INTALNIREA MEA CU EMINESCU
Ielele
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
IELELE
Ielele
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
(povestea tragică ā doi îndrăgostiţi)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
-Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Norocel tresări, nu ştia că boierul are şi o fată. Acum, se miră el, veni nitam-nisam să-i plimb copila.
-Păi atunci, boierule,zise el încântat de propunere, eu mă duc să iau trăsura de la conac,înham caii şi gata!
-Să iei şi o pătură, că-i cam şubredă să n-o prindă frigurile primăverii. Auzi tu, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă şi ea cântecul brotăceilor şi-apoi să mergi pe Valea Bucovului pe sub sălciile alea pletoase s-adune şi ea brebenei, maci şi lăptucă de baltă, c-aşa-i plac florileee…
Când trecu cu trăsura prin dreptul porţii, îl aştepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai :spuma latelui de bălaie, toată înfăşurată într-o rochie albă de crep satin cu o mare pălărie pe cap să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumuşel de mână şi o sui pe capra trăsurii. Fata îşi ridică poalele şi puse piciorul sus. Norocel privi printre gene, cam ruşinat, când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă.
-Domnişoară, zise el încântat de-aşa ocazie, de unde are boierul o fată aşa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o aşa gingaşă făptură în trăsură.
-N-ai de unde să mă cunoşti, domnule, am venit de-abia ieri de la Paris.
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ şi plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-noapte aducea miros de levănţică şi de aglice şi lanurile de grâu se legănau în bătaia vântului făcând valuri roşii şi negre din macii sălbatici ieşiţi de prin poienele de pe coama dealului. De undeva din pădure se auzi un ţipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreaţă, aproape de soare.
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!
Si opriră trăsura.
Fata coborî.
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelui ei subţire şi o puse ca pe-o păpuşă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în braţele lui moale ca un fulg, pluti căteva clipe prin aer, apoi zise:
Ia ascultă şi tu ce frumos cântă păsărelele, priveşte şi tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde şi frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor… Dar eu vorbesc uitând că tu trăieşit zilnic printre ele…Si nici nu ştiu cum te cheamă!
-Norocel, domnişoară, îngână el numele.
-Ce nume frumos! Si de unde eşti?
De prin părţile macedonene, români uitaţi de vreme pe-acolo!
-Voi sunteţi neam de artişti, măăă! V-aţi molipsit de la greci…
-Se poate, că ştiu şi eu ā cănta din fluier… Dar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cum vă cheamă?
-Zina, mă cheamă!
-La noi zânele sunt cele mai frumoase făpturi…
-Lasă caii să pască şi hai pe lună.
Si-l luă de mână şi merseră tăcuţi un timp, el îi simţi jarul mâinii în palmă şi ea ritmul bătăilor pulsului între degete.
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, şi se întoarse cu faţa spre el privindu-l drept în ochi, el îi luă o zbilţă de păr de pe frunte, i-o dăte într-o parte şi o sărută pe obraz,apoi o îmbrăţişă. Atunci s-au învârtit cu ei, rostogolindu-se şi cerul, şi pământul, şi soarele, şi pădurea, tot- tot ca într-o horă ā morţii; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume…
-Dar unde suntem?- întrebă fata.
-Pe Luncă!
-Doamneee, am câteodată nişte căderi în gol încât uit totul…
Fata avea ochii tulburi şi faţa speriată.
Norocel se alarmă. Îi frecă obrajii şi mâinele şi plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un şarpe uriaş spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrişul boltit al sălciilor plângătoare şi, spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriaşi, fumurii, grei şi ameninţători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea şi cădea obosit în apă.
-O să plouă! –rupse Zina tăcerea.
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!- se bucură Norocel.
-Degeaba!- îi răspunse Zina. Adică degeaba are boierul recolte bogate dacă viaţa ei e bătută-n cuie.
Nerăspunzându-i la acel ,,degeaba”, Norocel o întrebă:
-Şi ce faci tu acolo la Paris?
-Pictez pe pânză, asta fac… Mâine am să te rog să venim iar aici c-am să-mi iau şevaletul şi culorile să pictez acest peisaj…
-Cu plăcere, domnişoară, se bucură băiatul.
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile şi sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop şi-i făcură leoarcă. Printre tunete şi fulgere, fugiră de mână la trăsură, înhămară caii şi plecară spre conac.
Toate bune până aici.
Veni seara.
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul şi se trântise încotoşmănat într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. Bucuros că a doua zi va merge cu ea în Luncă să picteze. Dar de oboseală adormi. Prin somn auzi o voce care-l strigă: ,,Norocel!”Nu ştia dacă visează sau e adevărat. Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua cu rochia ei albă şi cu aceeaşi pălărie pe cap. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie şi-o cuprinse de mijloc, sărutând-o. Fata îi mângâie obrajii şi-l sărută şi ea. Mai departe, din senin, se auzi un fluier, cănta o horă frumoasă de pe meleagurile lui şi din umbra nucului, la lumina lunii, apăru din senin, dănţuind, un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, şi ce noapte, şi ce tăceri, şi ce cântec frumos… Stelele ca licuricii se aprindeau şi se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum ā nopţii. Luna într-o caleaşcă de argint se legăna deasupra nucului ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt şi mânat de dorul unui sărut.
Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. Norocel cu Zina se prinseră şi ei în horă. ,,Doamneee, ce fericire ā dat peste noi!”- gândea Norocel, în timp ce juca şi-o strângea de mână pe Zina.
Deodată fecioarele dispărură în ceruri şi rămaseră iar amândoi. Zina îl implora să mai stea că ea va pleca departe, undeva spre alte zări. Doar luna le mai ţinea de urât şi stelele care se prefăcuseră –n făclii aprinse şi cerul tot se transformase într-un altar de biserică, şi glsul Zinei, cântat, şoptit, printre buze: ,,Noroceleeee”
Norocel se trezi din somn. Strigase cumva Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă glasul nopţii, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, Cloşca cu Pui, Carul mare şi luna bezmetică pe cer şi stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foşnet de licurici, nici boare de vănt. El coborî pragul prispei, merse în grădină, văzu parcă o nălucă în alb alergănd prin umbra nucului şi dispăru în livadă. Era sau nu era Zina?Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? ,,Zinaaaa”- strigă el în miezul nopţii spre acea nălucă care pierise în neant. ,,Zinişoaraaaa”- mai repetă el de căteva ori, rezemat de tulpina nucului şi dintrodată simţi mâna dreaptă şi piciorul drept moi şi se aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă. Se târî binişor spre casă, fără să mai scoată un cuvânt. ,,Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna şi piciorul? Cu ce mai mucesc eu şi cu ce mai mă hrănesc eu pe pământ?”
Se culcă să mai doarmă dar nu mai putu. Veni dimineaţa cu treburi şi cu rosturi noi, dar Norocel rămase pe prispă tăcut, privea cerul, conacul şi vedea forfotă mare.
-Leliţă Brânduşo, vino te rog până la mine şi mi-ajută să cobor că mi-ā luat Dumnezeu o mână şi-un picior!
-Ce tot îndrugi tu acolo, păcatele mele? Noi ardem în altele…
-Dar ce s-a întămplat?- o întrebă Norocel.
-Tu stai aici, n-ai auzit c-a murit domniţa boierului?
-Cine? Zina? Când a murit?- începu el să plângă.
-Azinoapte, a prins-o pârlita aia de ploaie şi atât i-ā fost, sărmana, că suferea de piept, şi-ā făcut astupătură…
Norocel, Incremenit, ā început să plângă şi mai tare. Coborî încet de pe prispă, ajutat de Brânduşa, se sprijini într-un ciomag, şi şontâcâind, o luă spre conacul cel nou.
Când îl văzu lumea, rămase înmărmurită, se închină şi tăcu. Şchiopul merse direct în camera moartei, o privi şi o sărută pe mâinile ei firave. Era exact aşa cum o visase el. Cu rochia aceea albă, roşie în obraji, o vie moartă, parcă aştepta să se scoale să plece să picteze…
Şi Zina ā fost înmormântată în faţa bisericuţei de la conac şi Norocel, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-ā luat Dumnezeu viaţa, aşa şchiop şi cu barba pănâ-n pământ, venea în fiecare dimineaţă şi-i punea câte-o lumânare şi-o floare la cap, în speranţa că atunci cănd va închide şi el ochii, se vor întâlni amândoi în Rai şi acolo va pune caii la trăsură pentru ā merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…
20 iulie 2006 Ion Ionescu-Bucovu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)