orele albastre cad peste amintiri
ca sunetul clopotelor de aramă,
linitea lor mă-nfioară,
dorul de ele mă cheamă.
aud din adâncuri chemări ancestrale,
o sfântă taină-i trecerea mea,
stelele-mi fură privirea,
dar mi-e frică de-o singură stea.
m-ateaptă pustiul i frunza pădurii-arămii,
să mi se-astearnă peste mormânt,
lupta cu zeii s-a terminat,
destinul m-a-nfrânt.
de-acolo de unde voi fi, rege peste târziu,
as vtea să mă-ntorc, cavaler rătăcit,
călărind prin pustiu,
dar fericit...
2 august 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu