ceasul meu a stat cândva
la răscruce de timpuri,
atunci am pierdut clepsidra
în nisipul de pe plaja pustie.
de-atunci ratăcesc fără timp
ca un Ulise pe-o mare agitată,
o mireasmă aspră de aer marin
şi mirosul cărnii,mătăsoase,
care respiră dorul după senzaţiile
atât de dulci şi atât de amare.
amintirile
mă inconjoară ca nişte păsări heraldice,
pescăruşi ce-şi iau zborul spre infinit.
cu fiecare rază de soare la apus
inima-mi devine tot mai grea,
marea stinge în căuş
ultimele licăriri,
vin
nopţi exotice
în care mă risipesc
ca un praf cosmic
în infinitul stelar…
marţi, 1 iunie 2010
luni, 31 mai 2010
vineri, 21 mai 2010
de ce taci?
priveşte norii aceia,
de ce taci,
vine ploaia şi ne-acopere
cu răcoarea umedă a picăturilor,
de ce taci,
eu îţi mulţumesc
pentru tot ce mi-ai dăruit,
acum suntem unul,
ţi-am cunoscut toate secretele,
de ce taci,
norii aceeia pot aduce şi grindină,
nu vezi
că totul a amuţit,
greierii, lanul, pădurea, tu,
mi-e teama pentru tine,
noi doi suntem universul deslănţuit,
în acest câmp
trăsnetul ne poate ajunge,
nu plânge,
nu mai plânge,
încheie-ţi rochia,
nu vezi că florile s-au zgribulit,
locul acesta ,
va rămâne sfânt în amintirea noastă,
nu mai privi înapoi,
puţin ne pasă ce va fi mâine,
străpunge timpul senină,
ce dacă vântul ne biciuie faţa,
închide-ţi ochii însângeraţi
şi priveşte c-un secol înainte,
visează,
nevrotică de false miraje,
cu iluzia că de azi înainte
n-o să mai plouă.
hai să trăim acolo
unde moare raţiunea,
fără zile cu fulgere,
în liturgicile procesiuni
unde ţipătul păunilor
se opreşte într-o oază de dor.
de ce taci
şi-ţi tragi trupul peste al meu,
de frica acestui pustiu,
care-şi scufundă fulgerele în noi.
soseşte murmurul ploii,
ne mântuie şi ne spală
de tot sterilul care ne-a acoperit.
eşecurile noastre nu ne mai interesează,
contemplăm totul
printr-un ochi al lui Şiva,
care ne împinge cu plânsul fără cuvinte
spre oaza de linişte a morţii.
acum creşte frigul primelor umbre
şi muşcaţi de lumina fulgerelor
respirăm cristalul aerului
căutându-ne inimile
care au început să bată
ca două aripioare de pescăruşi
pe o mare agitată, fără speranţe.
22 mai 2010
de ce taci,
vine ploaia şi ne-acopere
cu răcoarea umedă a picăturilor,
de ce taci,
eu îţi mulţumesc
pentru tot ce mi-ai dăruit,
acum suntem unul,
ţi-am cunoscut toate secretele,
de ce taci,
norii aceeia pot aduce şi grindină,
nu vezi
că totul a amuţit,
greierii, lanul, pădurea, tu,
mi-e teama pentru tine,
noi doi suntem universul deslănţuit,
în acest câmp
trăsnetul ne poate ajunge,
nu plânge,
nu mai plânge,
încheie-ţi rochia,
nu vezi că florile s-au zgribulit,
locul acesta ,
va rămâne sfânt în amintirea noastă,
nu mai privi înapoi,
puţin ne pasă ce va fi mâine,
străpunge timpul senină,
ce dacă vântul ne biciuie faţa,
închide-ţi ochii însângeraţi
şi priveşte c-un secol înainte,
visează,
nevrotică de false miraje,
cu iluzia că de azi înainte
n-o să mai plouă.
hai să trăim acolo
unde moare raţiunea,
fără zile cu fulgere,
în liturgicile procesiuni
unde ţipătul păunilor
se opreşte într-o oază de dor.
de ce taci
şi-ţi tragi trupul peste al meu,
de frica acestui pustiu,
care-şi scufundă fulgerele în noi.
soseşte murmurul ploii,
ne mântuie şi ne spală
de tot sterilul care ne-a acoperit.
eşecurile noastre nu ne mai interesează,
contemplăm totul
printr-un ochi al lui Şiva,
care ne împinge cu plânsul fără cuvinte
spre oaza de linişte a morţii.
acum creşte frigul primelor umbre
şi muşcaţi de lumina fulgerelor
respirăm cristalul aerului
căutându-ne inimile
care au început să bată
ca două aripioare de pescăruşi
pe o mare agitată, fără speranţe.
22 mai 2010
joi, 20 mai 2010
POEZII NOI
UN PESCĂRUŞ
un pescăruş
în cristalul aerului
precum o lacrimă
ce caută un chip.
marea plânge fără cuvinte,
creşte frigul umbrelor
în singurătatea nisipului.
absenţa ta
arde valurile învolburate
şi mă face
să visez
o madonă în ruguri de fum.
9 mai 2010
vIAŢA a NAUFRAGIAT ÎNTR-UN OCHI
viaţa a naufragiat într-un ochi,
valurile sparg nava sub munţii de apă,
sentimentele se năruie,
poezia se târăşte prin valuri
ca un pescăruş rănit
care vrea
să-şi ia zborul;
un fel de
inocenţă demonică
ce circulă prin sângele nostru,
aşteptând azurul
cu căldura soarelui
să-i ostoiască durerea.
ochiul priveşte înăuntru
la spectacolul sentimentelor,
care dansează
ca saltimbancii pe sârmă.
irişii visează la singurătatea
din gările pustii,
în care fruzele plopilor
tremurânde,
foşnesc melancolic
ca-n muzica lui Chopin.
pe retină se amestecă
imaginea femeii iubite
cu acest naufragiu al vieţii
care încă mai spintecă solitar
valurile albastrului,
aşteptând să înflorească agavele
pe o dulce insulă a speranţei.
marţi, 10 mai 2010
LUNA NOPŢILOR DE MAI
exista atâta singurătate in ea,
deşi veacuri întregi
o umplură
cu dragostea lor
tinerii îndrăgostiţi.
exista atâta singurătate
în acest aur
încât luna nopţilor de mai
nu mai e lună
ci făclie de veghe
peste triste morminte.
există atâta singurătate
în acest chip de fecioară
încât
veghea omenească
a umplut-o
cu plânsul străvechi
al dragostei dintâi.
exista atâta singurătate
în sanctuarele ei
încât lacrima femeii
care aşteaptă
seara
să viseze
că de undeva
vine iubitul în hlamindă
s-o fure,
se preface în rouă.
deşi salcâmii au innebunit
ea trece nepăsătoare
peste rariştea de brazi
ca o iluzie a nopţii,
amintindu-ne
de eternitatea unei clipe,
presărate cu aurul mirific al ei.
11 mai 2010
FIRICELUL MEU DE LUT
firicelul meu de lut
ce durere te-a durut,
n-ai băut şi n-ai mâncat
cine mi te-a supărat?
firicelul meu de lut,
parc-a fost ca un făcut
erai dor, erai câmpie,
erai glas de ciocârlie…
de ce mi te-ai ofilit
ca o floare-n asfinţit
de ce te-ai topit aşa,
ori te doare dragostea?
firicelul meu de lut,
cine-n lume te-a bătut,
cine ţi-a furat simbria
şi ţi-a dat melancolia?
cine mi te-a blestemat
sufletul de ţi-a furat
şi te-a lăsat singur-cuc,
cântând pe-o creangă de nuc?
cine credeţi, oameni buni?
doi ochi negri, doi cărbuni,
ce mi-au furat dragostea,
plecând în lume cu ea.
firicel de lut, sub soare,
nu face două parale,
dragoste-i pasăre rară,
când ai prins-o, deja zboară…
vineri, 14 mai 2010
Ion Ionescu –Bucovu
CIORAN
de ce plângi, maestre,
şi priveşti printre ferestrele copacilor
lumea
care se-neacă într-un timp efemer?
lacrima ta e picur de lună
pe roua nopţilor de vară;
glsul tău- dangăt de clopot
ce bate
într-un oraş medieval
cu turle, ogive, creneluri şi ciori;
dorul tău- călător,
rătăcit pe neunde,
cerşind o clipa de fericire
printre mormintele cimitirelor
uitate de vreme;
chipul tău- mucenic răstignit
la răscruce de drumuri
cu ochii scoşi
de barbare cohorte de iluzii;
gândul tău,
pasăre rătăcită pe catarge-n derivă
într-o mare ce se zbuciumă;
vântul îţi suflâ-n oase
de necaz şi de vântoase;
din cavoul tău din stei
a rămas o rază caldă,
un suspin ce urcă-n zări
raza dulce-a dimineţii
care mi-a-nvrăjbit poeţii.
14 mai 2010
CAII ÎNARIPAŢI_ CUVINTELE
caii înaripaţi-cuvintele
sosesc ostenite din
susurul îndepărtat
al poveştilor uitate.
caii înaripaţi tropăie
pe pământul calm
şi undeva această turmă
de dincolo de zare
pare să se nască
din noaptea spaţiilor
pe un câmp monoton,
prefăcându-se în iluzii.
cuvintele…
miracole născute
din bucuriile şi răsucirile vieţii,
din plânsul doinei,
din jalea mamei,
din înjurăturile ţăranului,
din leagănul pruncului,
din dragostea Anei
şi din sacrificiul meşterului Manole,
din eroismul ostaşului,
din baladeasca natură
a munţilor
şi a câmpiei întinse,
a întunecatului codru
care ne-a învelit
cu umbra teiilor
si cu măreţia unui răsărit de soare,
care ne-a făcut să îngenuinchem
în faţa luminii
şi să sărutăm cu irişii
stropii de rouă ai dimineţilor de vară.
cuvintele care ne dor,
cuvintele care ne bucură,
cuvintele care ne întristează,
cuvintele care ne nasc,
cuvintele care ne omoară,
cuvintele care ne zâmbesc,
cuvintele care ne plâng,
cuvintele care ne iubesc
şi ne urăsc,
toate, toate s-au născut
din descântecul limbii
ca un dar al lui Dumnezeu
pentru ne exprima sentimentele
în această lume;
ele sunt săgeţi,
sunt otravă,
iubire,
dor…
aceşti cai înaripaţi
care circula prin sângele nostru
şi se cuibăresc în inimă,
sunt
singura bogăţie
care rămâne după noi,
fâcutâ cadou generaţiilor viitoare.
18 mai 2010
ÎMI TRE3CE AMINTIREA PE SUB OCHI
îmi trece amintirea pe sub ochi
ca o amantă tristă, părăsită,
născută-i de din visul de deochi
şi-o cern precum făina printr-o sită.
era o toamnă… toamnă dulce,
plopii ce foşneau ca în poveste,
cocori treceau în şiruri să se culce,
şi toamna ne cam luase fără veste.
era o seara murgă şi senină,
plopii foşneau o rapsodie dulce,
noi ne plimbam agale prin grădină
când luna galeşă trece să culce.
deodată ne-a luat ochii şi cu mintea,
şi ne-am trezit aşa şi ne-am iubit
parc-am îmbrătişat o stea, iubito,
cu dorul meu nestins de infinit…
de-atunci, păcatul, iadul, chinul,
călcâiele ni s-au aprins,
parc-am băut din rai tot vinul
şi toate stelele s-au stins…
simţeam când ţi- atingeam genunchii
şi mă-nvăţai să-mbrăţişez
o dulce carne-n patru muchii,
făcându-te un sur la chez.
cădeam pe trupul tău de sfânt
ca o povară, dulce pită,
un fel de punere-n mormânt,
blestem de fată şi ispită…
20 mai 2010
un pescăruş
în cristalul aerului
precum o lacrimă
ce caută un chip.
marea plânge fără cuvinte,
creşte frigul umbrelor
în singurătatea nisipului.
absenţa ta
arde valurile învolburate
şi mă face
să visez
o madonă în ruguri de fum.
9 mai 2010
vIAŢA a NAUFRAGIAT ÎNTR-UN OCHI
viaţa a naufragiat într-un ochi,
valurile sparg nava sub munţii de apă,
sentimentele se năruie,
poezia se târăşte prin valuri
ca un pescăruş rănit
care vrea
să-şi ia zborul;
un fel de
inocenţă demonică
ce circulă prin sângele nostru,
aşteptând azurul
cu căldura soarelui
să-i ostoiască durerea.
ochiul priveşte înăuntru
la spectacolul sentimentelor,
care dansează
ca saltimbancii pe sârmă.
irişii visează la singurătatea
din gările pustii,
în care fruzele plopilor
tremurânde,
foşnesc melancolic
ca-n muzica lui Chopin.
pe retină se amestecă
imaginea femeii iubite
cu acest naufragiu al vieţii
care încă mai spintecă solitar
valurile albastrului,
aşteptând să înflorească agavele
pe o dulce insulă a speranţei.
marţi, 10 mai 2010
LUNA NOPŢILOR DE MAI
exista atâta singurătate in ea,
deşi veacuri întregi
o umplură
cu dragostea lor
tinerii îndrăgostiţi.
exista atâta singurătate
în acest aur
încât luna nopţilor de mai
nu mai e lună
ci făclie de veghe
peste triste morminte.
există atâta singurătate
în acest chip de fecioară
încât
veghea omenească
a umplut-o
cu plânsul străvechi
al dragostei dintâi.
exista atâta singurătate
în sanctuarele ei
încât lacrima femeii
care aşteaptă
seara
să viseze
că de undeva
vine iubitul în hlamindă
s-o fure,
se preface în rouă.
deşi salcâmii au innebunit
ea trece nepăsătoare
peste rariştea de brazi
ca o iluzie a nopţii,
amintindu-ne
de eternitatea unei clipe,
presărate cu aurul mirific al ei.
11 mai 2010
FIRICELUL MEU DE LUT
firicelul meu de lut
ce durere te-a durut,
n-ai băut şi n-ai mâncat
cine mi te-a supărat?
firicelul meu de lut,
parc-a fost ca un făcut
erai dor, erai câmpie,
erai glas de ciocârlie…
de ce mi te-ai ofilit
ca o floare-n asfinţit
de ce te-ai topit aşa,
ori te doare dragostea?
firicelul meu de lut,
cine-n lume te-a bătut,
cine ţi-a furat simbria
şi ţi-a dat melancolia?
cine mi te-a blestemat
sufletul de ţi-a furat
şi te-a lăsat singur-cuc,
cântând pe-o creangă de nuc?
cine credeţi, oameni buni?
doi ochi negri, doi cărbuni,
ce mi-au furat dragostea,
plecând în lume cu ea.
firicel de lut, sub soare,
nu face două parale,
dragoste-i pasăre rară,
când ai prins-o, deja zboară…
vineri, 14 mai 2010
Ion Ionescu –Bucovu
CIORAN
de ce plângi, maestre,
şi priveşti printre ferestrele copacilor
lumea
care se-neacă într-un timp efemer?
lacrima ta e picur de lună
pe roua nopţilor de vară;
glsul tău- dangăt de clopot
ce bate
într-un oraş medieval
cu turle, ogive, creneluri şi ciori;
dorul tău- călător,
rătăcit pe neunde,
cerşind o clipa de fericire
printre mormintele cimitirelor
uitate de vreme;
chipul tău- mucenic răstignit
la răscruce de drumuri
cu ochii scoşi
de barbare cohorte de iluzii;
gândul tău,
pasăre rătăcită pe catarge-n derivă
într-o mare ce se zbuciumă;
vântul îţi suflâ-n oase
de necaz şi de vântoase;
din cavoul tău din stei
a rămas o rază caldă,
un suspin ce urcă-n zări
raza dulce-a dimineţii
care mi-a-nvrăjbit poeţii.
14 mai 2010
CAII ÎNARIPAŢI_ CUVINTELE
caii înaripaţi-cuvintele
sosesc ostenite din
susurul îndepărtat
al poveştilor uitate.
caii înaripaţi tropăie
pe pământul calm
şi undeva această turmă
de dincolo de zare
pare să se nască
din noaptea spaţiilor
pe un câmp monoton,
prefăcându-se în iluzii.
cuvintele…
miracole născute
din bucuriile şi răsucirile vieţii,
din plânsul doinei,
din jalea mamei,
din înjurăturile ţăranului,
din leagănul pruncului,
din dragostea Anei
şi din sacrificiul meşterului Manole,
din eroismul ostaşului,
din baladeasca natură
a munţilor
şi a câmpiei întinse,
a întunecatului codru
care ne-a învelit
cu umbra teiilor
si cu măreţia unui răsărit de soare,
care ne-a făcut să îngenuinchem
în faţa luminii
şi să sărutăm cu irişii
stropii de rouă ai dimineţilor de vară.
cuvintele care ne dor,
cuvintele care ne bucură,
cuvintele care ne întristează,
cuvintele care ne nasc,
cuvintele care ne omoară,
cuvintele care ne zâmbesc,
cuvintele care ne plâng,
cuvintele care ne iubesc
şi ne urăsc,
toate, toate s-au născut
din descântecul limbii
ca un dar al lui Dumnezeu
pentru ne exprima sentimentele
în această lume;
ele sunt săgeţi,
sunt otravă,
iubire,
dor…
aceşti cai înaripaţi
care circula prin sângele nostru
şi se cuibăresc în inimă,
sunt
singura bogăţie
care rămâne după noi,
fâcutâ cadou generaţiilor viitoare.
18 mai 2010
ÎMI TRE3CE AMINTIREA PE SUB OCHI
îmi trece amintirea pe sub ochi
ca o amantă tristă, părăsită,
născută-i de din visul de deochi
şi-o cern precum făina printr-o sită.
era o toamnă… toamnă dulce,
plopii ce foşneau ca în poveste,
cocori treceau în şiruri să se culce,
şi toamna ne cam luase fără veste.
era o seara murgă şi senină,
plopii foşneau o rapsodie dulce,
noi ne plimbam agale prin grădină
când luna galeşă trece să culce.
deodată ne-a luat ochii şi cu mintea,
şi ne-am trezit aşa şi ne-am iubit
parc-am îmbrătişat o stea, iubito,
cu dorul meu nestins de infinit…
de-atunci, păcatul, iadul, chinul,
călcâiele ni s-au aprins,
parc-am băut din rai tot vinul
şi toate stelele s-au stins…
simţeam când ţi- atingeam genunchii
şi mă-nvăţai să-mbrăţişez
o dulce carne-n patru muchii,
făcându-te un sur la chez.
cădeam pe trupul tău de sfânt
ca o povară, dulce pită,
un fel de punere-n mormânt,
blestem de fată şi ispită…
20 mai 2010
pe unde treceam odată
pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.
pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.
pe sub umbra de la tei
au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.
timpurile s-au turcit,
au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.
apele tulburi s-au dus,
peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.
alte vremi, aceeaşi roată,
şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.
vin toamne şi primaveri,
timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.
pun stăpânire pe noi
amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul…
20 mai 2010
marți, 11 mai 2010
LUNA NOPŢILOR DE MAI
luna nopţilor de mai
exista atâta singurătate in ea,
deşi veacuri întregi
o umplură
cu dragostea lor
tinerii îndrăgostiţi.
exista atâta singurătate
în acest aur
încât luna nopţilor de mai
nu mai e lună
ci făclie de veghe
peste triste morminte.
există atâta singurătate
în acest chip de fecioară
încât
veghea omenească
a umplut-o
cu plânsul străvechi
al dragostei dintâi.
exista atâta singurătate
în sanctuarele ei
încât lacrima femeii
care aşteaptă
seara
să viseze
că de undeva
vine iubitul în hlamindă
s-o fure,
se preface în rouă.
deşi salcâmii au innebunit
ea trece nepăsătoare
peste rariştea de brazi
ca o iluzie a nopţii,
amintindu-ne
de eternitatea unei clipe,
presărate cu aurul mirific al ei.
10 mai 2010
exista atâta singurătate in ea,
deşi veacuri întregi
o umplură
cu dragostea lor
tinerii îndrăgostiţi.
exista atâta singurătate
în acest aur
încât luna nopţilor de mai
nu mai e lună
ci făclie de veghe
peste triste morminte.
există atâta singurătate
în acest chip de fecioară
încât
veghea omenească
a umplut-o
cu plânsul străvechi
al dragostei dintâi.
exista atâta singurătate
în sanctuarele ei
încât lacrima femeii
care aşteaptă
seara
să viseze
că de undeva
vine iubitul în hlamindă
s-o fure,
se preface în rouă.
deşi salcâmii au innebunit
ea trece nepăsătoare
peste rariştea de brazi
ca o iluzie a nopţii,
amintindu-ne
de eternitatea unei clipe,
presărate cu aurul mirific al ei.
10 mai 2010
duminică, 9 mai 2010
vineri, 7 mai 2010
PLAJA ÎN ZORI
femeia stă întinsă la poale de cer,
colb de soare adună în palmele-i dulci,
râu de doruri îi circula prin artere
şi-n inimă i se topesc roci de dragoste
din vulcanul spasmodic al iubirii.
frigurile dragostei au prins-o
numărând eşecurile
şi privind pescăruşii ce-şi iau zborul
spre cerurile învolburate,
în timp ce prin ochii ei,
plopii marini trec ca nişte amintiri
în care iluziile dansează
pe nisipul proaspăt al dimineţii.
speranţă nouă,
cânt de orhidee,
vise
prin care femeia
preschimbă gândurile
în coliere sau inele de aur
cu care intră în altarul
melancoliei,
ţinând între palme
tâmplele păgâne
care i-au ucis visele.
ooo, voluptate,
unde e zarea aceea
când el îi întindea o floare
şi ea o punea în dreptul inimii ca scut?
8 mai 2010
femeia stă întinsă la poale de cer,
colb de soare adună în palmele-i dulci,
râu de doruri îi circula prin artere
şi-n inimă i se topesc roci de dragoste
din vulcanul spasmodic al iubirii.
frigurile dragostei au prins-o
numărând eşecurile
şi privind pescăruşii ce-şi iau zborul
spre cerurile învolburate,
în timp ce prin ochii ei,
plopii marini trec ca nişte amintiri
în care iluziile dansează
pe nisipul proaspăt al dimineţii.
speranţă nouă,
cânt de orhidee,
vise
prin care femeia
preschimbă gândurile
în coliere sau inele de aur
cu care intră în altarul
melancoliei,
ţinând între palme
tâmplele păgâne
care i-au ucis visele.
ooo, voluptate,
unde e zarea aceea
când el îi întindea o floare
şi ea o punea în dreptul inimii ca scut?
8 mai 2010
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)