torțele amintirilor

pârâul s-a-ntins

 ca un șarpe peste câmpie,

se varsă ca un gând

 undeva departe,

sclipește apa

 în oglinzi albastre

 ca ochii tăi,

ramuri de salcie

 îți mângâie fața,

regină de-ai fi

 nu s-ar aduna atâta frumusețe

în chipul tău

plin de vraja albastrelor zări.

prin glesnele tale colindă miresme

 de flori și de fruturi,

sălciile parcă au coame

 de iepe și aripi

care trec pe lângă tine

 ca niște coloane dorice.

aș vrea să mergem

spre moarte amândoi

în mari singurătăți

 și-n necuprinsuri de cer

să stăm pe scările timpului

 încremeniți

și să stingem la stele

 și la luceferi până în zori

bând apă din ulciorul

 de pe coapsele tale.

să ne-mpresoare dinspre ziuă

 și frumosul și târziul

și-apoi să coborâm în noi

să ne luminăm sufletele

cu torțele amintirilor.

sâmbătă, 20 iulie 2013

nostalgii

învolburate gândurile mele zboară haotic

ca niște hulubi care sparg zarea

se rătăcesc într-un labirint bizar

le las să zburde până le cad aripile

apoi le adun și fac din ele povești de adormit copiii

sufletul meu înverzește și înflorește ca o agafă

cu fiecare rază de soare la apus

inima mea strânge în căuș toate culorile

și le poartă drapel peste zările ninse de lumina

amurgului aici ciocârlia îmi fură cheile inimii

și le-atârnă de cer ca să mă cațăr după ele

scriu ca și cum m-ați putea înțelege

ca și cum aș fi lângă voi și v-aș explica

cum e când mori și tălăzuiesc mările peste

tulpinile tale singurătatea mă mână prin

gări pustii prin vagoane de clasa a doua

mă mână încotro văd cu ochii prin bezna nopții

spre inimi tandre de femei care-mi fac cu ochiul

undeva dinaintea zării molatice fără contururi

încerc să văd cum moare spațiul

 în coca vâscoasă a nopții și mă întreb

putea-voi oare cunoaște și altceva

decât liniștea spre care sunt împins

frunzele pică frunzele înverzesc toamnele

primăverile trec prin sufletul nostru ca niște

cocori spre întunericul apusului

și ne lasă vlăguiți de nostalgii  după care fugim

și nu le vom găsi niciodată

duminică, 14 iulie 2013

lorelai și marea

te sărut mare și-ți cuprind orizontul în brațe

lorelai s-a făcut frig vino la mine să-ți arăt

munții de valuri în care se scaldă ocheanos

marea se mișcă precum un uriaș ce se naște

 din genuni străpunge timpul până-n vremea

 lui ulise când homer a fost orbit de un pescăruș

și s-a revărsat peste memoria noastră

ca un blid de argint găsit ca relicvă în argos

pescărușul încă mai mai spintecă întinderea

 pe-nserat solitar ca un navigator al cerului

și tu lorelai plângi scurgerea timpului prin

clepsidră nu-ți vezi corpul de gazelă pe linia

orizontului fragil din care picură arama pielii

prin ochii pofticioșilor de penelope

lorelai lorelai mergi din obstacol în obstacol

urmărită de un minotaur mare devorator de ani

boarea nopții  se apropie de stele

marea-și deschide întinderea și te cuprinde

ca pe un dar ceresc mușcă lumina din corpul tău

susur de crânguri ți-e vorba păcatul iadul chinul

mă trezesc din vis când îți ating genunchii

învăț abecedarul îmbrățișărilor

pentru a putea pătrunde în tenebrele sufletului tău

am adunat neîncrederea ereticului

și mi-am făurit o armură împotriva spaimei

care mă privește uneori ca pe un dușman

valuri de umbre valuri de năluciri aruncă marea

în splendoarea argintului ei peste gândurile mele

te iubesc lorelai când zbori într-un cer visceral

obscur cățărată de cornul lunii despuiată pe calea lactee

mare și stânci soare îmbătrânit ce arde pietrele

pline de amărăciunea mării cine-mi sapă nisipurile

cu chipul tău pictat pe dunele  triste acolo

găsesc numai inelul și umbra ta pierdută lorelai

luni, 15 iulie 2013

tot mai străini suntem străino

tot mai străine gura ta și ochii

tot mai străine gândurile noastre

tot mai străine clipele din paradisul

nostru tot mai străină seara când ne

 îngânau plopii foșneau veciei

scăpărând prin frunze sub cerul lunatic

tot mai străini când ceața ne-nghițea

rând pe rând în acea toamnă când

se spulberau nimfele pe buza prăpastiei

și zeul vrășmaș ne gonea din paradis

tot mai străini suntem străino

și pe sub noi șuieră trenuri pustii

peste noi giganticul clopot al cerului

sună ca luna scăldată de mare

a jale și-a singurătate ca un sonet

shakespeareen în tristele-i silabe

to-be-or-not-to-be am rămas orbi

 printre lucruri printre duhuri

printre cețuri printre adevăr

nu eu am dat drumul cutiei pandorii

dragostele noastre două

se urau ca două triburi

și-au murit de-aceeași moarte

într-un amurg de catifea.

miercuri, 17 iulie 2013

balada visătorului

fă-mă, doamne, fiu de drac,

îmbătat cu flori de mac,

mândrele ca să mă-nvie

cu miros de iasomie,

iar la răsăritul lunii

să mă scalde în petunii

și apoi să mă blesteme

în ocări de crizanteme,

de poate, să mă-nvelească

cu frunze de îngerească

în crivaturi de argint,

plapome de mărgărint,

vin la mine beatrice

cu genuchii tăi cu price

unde-și fac dracii arșice,

cu coapsa caldă în pânză,

tinerică ca o mânză,

și ca o divină țață

să mă strângi tare în brață,

să zac pe genuchiul tău,

blestemat de dumnezeu,

 candela țâțelor tale

s-o aprind la născătoare

și s-o sting la asfințit

când e vreme de iubit

amor, lăcomie, rut,

dragoste de împrumut,

să-ți salt poalele catrinții

nu cu mâna, ci cu dinții

și să nu cârtești o iotă

când rup nasturii la fotă,

să ajung pe la pritoc

în livezi cu busuioc,

rătăcit ca un proscris

de mă cred mereu în vis,

când piano, când andante,

în acorduri de secante

ca beatrice cu dante.

miercuri, 17 iulie 2013

venea iulie

venea iulie cu căldurile lui sufocante

și stăteam la vie cu luna care răsărea enormă

mi te imaginam într-o vilă de basm

cu copiii tăi care trec cu eșarfe prin piețele pustii

erai superbă cu figura ta patriciană

cu talia perfectă în bluza de borangic

pe care degetele mele o mângâiau înfiorate

în ultimul an bântuia un vânt capricios pe străzi

am stat toată noaptea la fereastră

să te zăresc printre fulgerele ploii

 de acolo se vedea o noapte limpede

aveai pulpele bronzate

văpaia din corpul tău îmi sprijinea capul

de trupul care încă și azi mai populează imaginația mea

privindu-te reflectez dincolo de geam

unde s-au dus acele clipe

iulie la vie pare un exil voluntar într-o lume a singurătății

unde văd cum fumegă verzi miriștii

în abureala unui soare care a alunecat sub orizont

după care vii tu zâna mea de dincolo de timp.

luni, 24 iunie 2013

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

plouă ca atunci când ne-am cunoscut, aruncată de vânt

de pe strășini și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sfârșit,

coborând pe drumuri de lut la munte,

cădea ceas după ceas ca o artilerie automată

până intra în oase, până intra în vară,

ploaia neașteptată, lunga surpriză, contemplată

de amândoi în seara aceea de vis,

ploaia pe care o ascultam ca pe o muzică

împreună cum se întorcea în noapte cu sunete stranii

să ne spele dragostea noastră care se umpluse

de zgură, tu râdeai, sub fusta lungă picioarele goale

îți înghețaseră, ploaia îți curgea pe spate,

ne afundam brațele unul în altul,

lumina plecase din cuiburi, umezeala

lăsase ascunse păsările care dormeau sub brațul nopții,

auzeam ploaia crescând în arteziene,

umplând aerul serii de mister și frumusețe,

aripile cerului coborâseră peste lume

și ne îmbrățișaseră și pe noi în maramele de vis

 ale pufului de întuneric, căldura sufletului tău

plină de foc și zăpadă, răcoarea pe care

o învăluiai între buze făcea din cuvintele tale

 un susur de crânguri, cu tine am descoperit vara,

cerul și misterul ploii de iunie…

vineri, 14 iunie 2013

peisaj

peisaj

râul putrezește, pe alee florile cântă

se vede panglica palidă a munților,

frunze, trunchiuri fragile, ierburi, lună,

plopii aidoma unor spânzurători

duc toate drumurile în infinit,

holderlin însingurat trăiește cufundat

în tăcere, ploaia dă târcoale pe cer,

o vară cu ploi aiuritoare, înfuriată,

oamenii se mișcă rigid ca niște paiațe,

din plămânii paradisului curge fericirea,

se prelinge ca mierea pe un fagure de lumină,

pe care se bat toți oropsiții lumii,

cad heruvimi cu luciferice străluciri

care repictează în culori un cer cenușiu și palid,

nici luna, nici copacul în care

sta plantată, nici plopii cu foșnetul lor

nu mai au nicio rațiune fără tine

aș vrea să te desprind din ramă

și să-ți ating trupul alb cum e creta

pârjolită de mare și bătută de vânt,

te odihnești pe candoarea nisipului,

potirul obrajilor, desenul coapselor,

murmură un acord mut, un fel de bach

în surdină, întinzându-te ca lentoarea

 unei feline cuprinsă de căldurile tropicale,

femeie goală cu frumusețea-ți trecătoare,

te fixez în eternitate ca rafael

pe pânza memoriei spre a hrăni

rădăcinile vieții viitoare.

joi, 13 iunie 2013