miercuri, 23 februarie 2011

poezii








speranţe


Din lungul unei uliţe-n noroi
Noi am născut în ţară un popor,
Am înverzit ogorul cu doi boi
Şi-au răsărit ţărani purtaţi de dor.

Tot haiducind prin secole, hapsâni,
Furaţi, bătuţi şi plini de angarale
Purtaţi prin codru la ai maicii sâni
Fără mâncare şi fără de parale.

Şi din ţărani am fost născuţi şi noi,
Purtându-le pe veci iubirea sfântă,
Că ne-a născut în vremuri de nevoi
Cu dorul lor şi doina care cântă.

La rându-ne din rădăcini străbune
Vom încerca să ne suim la stele
Şi să visăm în zile tot  mai bune,
Speranţa idealurilor mele...

Prin istorie mersul ne-a fost greu
Ne întrebăm cât va mai fi, dar când?,
Mă-neacă dorul că tânjim mereu
Şi tot aştept răspunsul: în curând...

17 februarie 2011














fără ţară, fără cer


împiedicaţi
mergem de-a-ndăratelea
ca racii,
poate e un blestem;
un popor turmă
ce-aşteaptă de sus
o izbăvire celestă.
uitaţi de Dumnezeu
ne războim mereu
ca Abel şi Cain
şi câtu-i zarea
nu ne găsim cărarea,
flămânziţi 
toţi de mai bine
ne-am pierdut
prin ţări străine
şi-am rămas
popor stingher
fără ţară, fără cer.


17 februarie 2011





primăvara înfloreşte iubirea
primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni
jucându-se cu razele curcubeului,
şi pe umerii ei
soarele colorează păunii,
dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.
prin roua dimuneţii, paşii mei
sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,
metamorfozele zilei vin cu nunţi
de păsări care cânta prohodirea fericirii
prin ramurile poleite cu scântei divine.
verbele se despletesc ca fecioarele
şi apare iubirea
ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.
iubirea care ne mântuie de rele,
iubirea care ne aprinde sufletele
cu căldura soarelui,
iubirea care naşte prunci
din îmbrăţişari,
iubirea care răstoarnă lumi,
elfă care dansează în buza amurgului
şi ne desţeleneşte toate angoasele.
iubirea pură şi tandră
care face din om Dumnezeu,
 iubirea care face să crească din lumină, viaţa.
ce chip frumos răsare
din focul iubirii!
e păcatul rupt din rai,
păcat zămislit din împreunări celeste
care mână lumea înainte
într-o spirală a eternităţii.
primăvara ne regăsim prietenii
şi plângem,
valsăm pe fluturi de cuvinte,
topim lumina-n culori de verde-aprins,
chemam felin mângâieri într-un joc ireal
şi ne amăgim, ne amăgim
cu visele care curg ca râurile
pe albia timpului.
18 februarie 2011




mira-m-aş

mira-m-aş că viaţa mea
a trecut ca o părere,
doar un vânt, o adiere...

mă-nvolbură doruri adânci
am trecut peste piscuri de-azur,
peste munti, peste stânci,
am învins de  toate,
cărări
de spini, de foc, de cuie,
în această viaţă haihuie
şi-acum mă întreb năuc:
spre ce abis, Doamne, mă duc?


19 februarie 2011



















mă caut peste tot

eu mă caut peste tot
prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,
pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,
câteodată şi prin trenurile de noapte,
mi se pare că mă duc spre polul nord,
,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce
prin peretele casei,
,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.
totuşi am să mă caut până mă regăsesc,
aşa rătăcit,
vreau să văd de ce m –am anesteziat
şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,
de ce fuge el mereu după himere.
mă caut mereu printre forme macabre,
printre cuvinte care vor să mă domine
şi chiar dacă mai cad câteodată
în acest delir somnambulesc,
mă trezesc si mă înalţ
spre piscuri de cremene,
urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri
care-mi scapă în abis
şi iar şi iar cu el în spinare
 îmi petrec timpul, suindu-l.
ce cruce blestemată o fi şi asta
tot urcând golgota
 cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.
,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-
îmi spune străinul,
,,acolo la orizont e un taur injunghiat
care a umplut cerul de sânge”
în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,
acolo unde se îneacă soarele
a fost odată o mare sărbătoare a astrelor
la care am luat parte si eu cu iubita.
ea era mireasă, plutea pe cer,
 într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,
ochii mei căutau buzele ei cărnoase,
pielea sidefie roză
şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix
de unde explodează lumile
şi se nasc prunci,
acolo coarda curcubeului  a apărut
pe bolta cerească în culori pastelate,
dând universului acea aură de vis.
de atunci mă caut peste tot,
ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva
să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,
neînţelegându-mă pe mine,
nu vă voi înţelege nici pe voi
care ziceţi că fericirea e o cârpă
pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o
fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.
trece timpul şi odată cu el si inima tremură
învălurită în nimbul vieţii,
lumini şi umbre urcate şi coborâte,
dealuri şi văi,
căutări şi regăsiri,
mirosul reavăn al unui mormânt,
toate, toate
cuibărite
într-o noapte
pe care dorm, albite de lună,
gândurile mele.


21 februarie 2011













poetul

s-a înecat corabia de cuvinte,
pe marea şuie umbrele dansează,
poetul doarme sprijinit de arcă
şi-n focul somnului duios visează.

la-ncrucişarea vieţii în răspântii,
acolo unde zeii ies din ape
poetul trage brazdă prin cuvinte
şi din cuvinte vrea să se adape.

se-aprinde luna, stelele făclii
îi lumineaza calea către faruri,
imperii de cenuşă răscoleşte,
cuvintele îi cad din cer ca daruri.

le leagă şi le face scut de luptă,
cuvintele dansează-aşa haihui
la curtea dorului vrea să le ducă
şi să se facă flori în faţa lui.

stă atârnat de lună ca un laş
şi cere dezlegare de la viaţă,
aşteaptă singur şi sinucigaş
ca arlechinul pendulând pe-o aţă.

n-a atins cerul niciodată,
doar goluri de-ntuneric se năzare,
privirea din închipuirea lui
se pierde ca un albatros în zare.

22 februarie 2011

acoarelă de seară

roşul se topeşte peste deal,
pânza serii pare marea-ntinsă
parcă-i labirintul lui dedal
încrustat pe o câmpie ninsă.

pensula creaţiei divine
a suit pe cer tabloul pur
soarele se-neacă-n crinoline
parc-ar fi o noapte din jaipur.

pe un fond albastru-arămiu
îngerii coboară pe pământ
şi în dunga timpului pustiu
se înalţă glasul unui sfânt.

cade peste suflet grav cezarul
peste răni şi plânsete caduce,
noaptea vine ca să-şi ieie darul
răstignind tristeţile pe cruce.

oo, natură, prinsă-n şevalet,
stă-n culori măreaţa ta făptură,
vreau să-ţi fiu slugarnicul valet
să rămâi la mine-n bătătură.

vreu să-nfig în lună un cuţit
şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge
să ţâşnească totu-aşa subit
peste bolta-ntreagă care plânge.

eu să fug încotro nu ştiu unde
criminalul dorului de spaţii,
să dispar în câteva secunde,
înghiţit de marile nesaţii.

23 februarie 2011

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Cărţi Audio: Ingeri si Demoni - Cap 01-Dan Brown

Cărţi Audio: Ingeri si Demoni - Cap 01-Dan Brown: "Ingeri si Demoni - Cap 01-Dan Brown Asculta mai multe audio clasica Fă-ţi cont pe Trilulilu.RO,intră pe contul tău şi ascultă tot p..."

luni, 27 decembrie 2010

COLIND DE ANUL NOU




COLIND DE ANUL NOU

să colind
cu inima mea,
făcută sorcovă
din flori de cuvinte,
ca un crez,
să vă urez,
acum pe ger
şi pe zăpadă,
cu braţele-mi spadă,
făcute cer,
LINIŞTE ALBĂ,
cu steluţe
bătute-n salbă,
ave, ave, la mulţi ani,
sânul plin de gologani,
la masă
să aveţi parte
de belşug şi sănătate,
pe zăpada argintie,
viaţa numai bucurie,
să uitaţi amarul,
iubire cu carul,
răul, fâlll,fâll,
 mai departe
până –l vom duce
la moarte,
să aveţi privirea blândă,
fără vorbe de osândă,
numai bucurii
si vise,
fără gânduri
plânsu-mi-se.
din cupe
doar vinuri grele,
şi în mâini
numai inele
şi pe faţă bucurii
din zenit pân’la chindii...

priviţi la luna
virgină,
pe zăpadă
e regină,
şi ne-mbie şi pe noi
să jucăm hora în doi,
căci de mult
 îţi fac cu ochiul
şi-ţi dă gaica
cu ghiocul
ca să-mi cazi
 odată-n braţe,
acum a venit momentul
să serbam evenimentul!

27 decembrie 2010

sâmbătă, 18 decembrie 2010

hoţii, spărgători de vise



hoţii, spărgători de vise


Hoţii, spărgători de vise,
Au venit la mine-n noapte
Au forţat uşile-nchise,
Mi-au furat visele toate.

Pune ,Doamne, lună nouă,
Visele ca să-mi găsesc
Să tai crângurile-n două,
Prin conac împărătesc.

Şi-am plecat în căutare,
Peste mări si peste ţări,
Tinereţe visătoare,
Dor de vise, căutări...

Sui pe deal, pe deal cobor,
Zi şi noapte singur-cuc,
N-am odihnă, n-am sobor,
Unde merg, unde mă duc.

De-aş găsi hoţii de vise,
Eu i-aş spânzura pe loc,
Dar cărările-s închise,
N-am avut, Doamne, noroc.

Vise dragi , strânse cu chin
Unde sunteţi, ce-aţi făcut,
Toată ziua mă închin
Ca să fac ce-am  desfăcut.

Noaptea pe sloată sau rouă
Pune, Doamne, lună nouă
Fă din stele făclii mari
Ca să-i găsesc pe tâlhari.
......................................

O viaţă- am tot căutat
Visele pe tot pământul,
Hoţii-au depus juramântul
Unde-n stei le-au-ngropat...

Şi de-atunci umblu năuc,
N-am odihnă şi n-am stare,
Stau pe creangă, singur-cuc
Şi-aş fugi în lumea mare...


5 decembrie 2010

cobor


cobor...

cobor din veşnicii
 în parcul cu poeme,
citesc pe cer, prin stele
 filele cu ispite,
prin goluri de spirale,
 alunec în delir,
în vântur de lumină
 şi-n nopţi de întuneric,
topit în rana dulce,
 lăsată de străbuni,
blestem de cruci uitate,
prin  pustii cimitire,
mă vântură prezentul
 ca pe-o cenuşă arsă,
un fel de drum dantesc
spre veşnicia-ntoarsă.


mă clatin sub zodii,
eretic blestem,
mi-e frică de moarte,
de moarte mă tem.

de-ar fi veşnicia,
un rai din poveşti,
pe roata eternă
 a tragerii mele,
fericitul final
ar fi o cunună
cu celeste nuntiri
într-o lume mai bună...

6 decembrie 2010

lui eminescu


Lui EMINESCU
de undeva, din dosul ochilor ne priveşte mereu Eminescu,
noi, care ne-am născut sub zodia lui, îl avem mereu
 în suflet, în inimă,
ne priveşte de dincolo de cer, din codrii lui,
de lângă lacul lui cel cu nuferi,
de lângă teii lui, Luceafăr peste norii răsfrânţi,
ce-şi varsă prinosul dragostei asupra sufletelor noastre,
armonie de glasuri duioase, voluptoase, torturante,
furtunoase, bete, pline de nebunie,
 ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii,
El, Poetul, întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus,
din Empireul său ne trimite neaşteptate acorduri
din eternul său, nesfârşitul Cânt al Iubirii,
el a rupt orizontul în două, a despărţit ziua de noapte,
cu ochii lui mari a privit ţara dincolo de hotare,
prin nocturna  cavalcadă a lui Arald,
văzând o Dacie Mare,
amestecând in apele mării turle, chipuri de voivozi,
palate de gheaţă, în care salăşluia Decebal cu Zalmoxe
veghind asupra  poporul lor.
dragostea lui este cât muntii arşi de astre pe crestele lor sure,
chipul lui de femeie are inefabilul plin de frumuseţe al
 Zânei din Carpaţi, cu părul blond si braţele diafane
care a fost întruchipat în Melancolie,
acel dor românesc  care l-a măcinat pâna la moarte.
Profet dezamăgit, el a luat tot neamul în spinare,
 urcând Golgota spre fericite iluzii visate de neamul nostru
şi aruncând un giulgiu de jale peste cerul patriei noastre.
cei ce nu credeţi a muri vreodată,
 căutaţi-l pe Domnul Eminescu în sertarul
cel mai drag al sufletului vostru şi veţi găsi multe răspunsuri
asupra vieţii şi asupra morţii,
El e Voivodul Sufletului Românesc.

7 decembrie 2010