speranţe
Din lungul unei uliţe-n noroi
Noi am născut în ţară un popor,
Am înverzit ogorul cu doi boi
Şi-au răsărit ţărani purtaţi de dor.
Tot haiducind prin secole, hapsâni,
Furaţi, bătuţi şi plini de angarale
Purtaţi prin codru la ai maicii sâni
Fără mâncare şi fără de parale.
Şi din ţărani am fost născuţi şi noi,
Purtându-le pe veci iubirea sfântă,
Că ne-a născut în vremuri de nevoi
Cu dorul lor şi doina care cântă.
La rându-ne din rădăcini străbune
Vom încerca să ne suim la stele
Şi să visăm în zile tot mai bune,
Speranţa idealurilor mele...
Prin istorie mersul ne-a fost greu
Ne întrebăm cât va mai fi, dar când?,
Mă-neacă dorul că tânjim mereu
Şi tot aştept răspunsul: în curând...
17 februarie 2011
fără ţară, fără cer
împiedicaţi
mergem de-a-ndăratelea
ca racii,
poate e un blestem;
un popor turmă
ce-aşteaptă de sus
o izbăvire celestă.
uitaţi de Dumnezeu
ne războim mereu
ca Abel şi Cain
şi câtu-i zarea
nu ne găsim cărarea,
flămânziţi
toţi de mai bine
ne-am pierdut
prin ţări străine
şi-am rămas
popor stingher
fără ţară, fără cer.
17 februarie 2011
împiedicaţi
mergem de-a-ndăratelea
ca racii,
poate e un blestem;
un popor turmă
ce-aşteaptă de sus
o izbăvire celestă.
uitaţi de Dumnezeu
ne războim mereu
ca Abel şi Cain
şi câtu-i zarea
nu ne găsim cărarea,
flămânziţi
toţi de mai bine
ne-am pierdut
prin ţări străine
şi-am rămas
popor stingher
fără ţară, fără cer.
17 februarie 2011
primăvara înfloreşte iubirea
primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni
jucându-se cu razele curcubeului,
şi pe umerii ei
soarele colorează păunii,
dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.
prin roua dimuneţii, paşii mei
sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,
metamorfozele zilei vin cu nunţi
de păsări care cânta prohodirea fericirii
prin ramurile poleite cu scântei divine.
verbele se despletesc ca fecioarele
şi apare iubirea
ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.
iubirea care ne mântuie de rele,
iubirea care ne aprinde sufletele
cu căldura soarelui,
iubirea care naşte prunci
din îmbrăţişari,
iubirea care răstoarnă lumi,
elfă care dansează în buza amurgului
şi ne desţeleneşte toate angoasele.
iubirea pură şi tandră
care face din om Dumnezeu,
iubirea care face să crească din lumină, viaţa.
ce chip frumos răsare
din focul iubirii!
e păcatul rupt din rai,
păcat zămislit din împreunări celeste
care mână lumea înainte
într-o spirală a eternităţii.
primăvara ne regăsim prietenii
şi plângem,
valsăm pe fluturi de cuvinte,
topim lumina-n culori de verde-aprins,
chemam felin mângâieri într-un joc ireal
şi ne amăgim, ne amăgim
cu visele care curg ca râurile
pe albia timpului.
18 februarie 2011
mira-m-aş
mira-m-aş că viaţa mea
a trecut ca o părere,
doar un vânt, o adiere...
mă-nvolbură doruri adânci
am trecut peste piscuri de-azur,
peste munti, peste stânci,
am învins de toate,
cărări
de spini, de foc, de cuie,
în această viaţă haihuie
şi-acum mă întreb năuc:
spre ce abis, Doamne, mă duc?
19 februarie 2011
mă caut peste tot
eu mă caut peste tot
prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,
pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,
câteodată şi prin trenurile de noapte,
mi se pare că mă duc spre polul nord,
,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce
prin peretele casei,
,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.
totuşi am să mă caut până mă regăsesc,
aşa rătăcit,
vreau să văd de ce m –am anesteziat
şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,
de ce fuge el mereu după himere.
mă caut mereu printre forme macabre,
printre cuvinte care vor să mă domine
şi chiar dacă mai cad câteodată
în acest delir somnambulesc,
mă trezesc si mă înalţ
spre piscuri de cremene,
urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri
care-mi scapă în abis
şi iar şi iar cu el în spinare
îmi petrec timpul, suindu-l.
ce cruce blestemată o fi şi asta
tot urcând golgota
cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.
,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-
îmi spune străinul,
,,acolo la orizont e un taur injunghiat
care a umplut cerul de sânge”
în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,
acolo unde se îneacă soarele
a fost odată o mare sărbătoare a astrelor
la care am luat parte si eu cu iubita.
ea era mireasă, plutea pe cer,
într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,
ochii mei căutau buzele ei cărnoase,
pielea sidefie roză
şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix
de unde explodează lumile
şi se nasc prunci,
acolo coarda curcubeului a apărut
pe bolta cerească în culori pastelate,
dând universului acea aură de vis.
de atunci mă caut peste tot,
ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva
să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,
neînţelegându-mă pe mine,
nu vă voi înţelege nici pe voi
care ziceţi că fericirea e o cârpă
pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o
fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.
trece timpul şi odată cu el si inima tremură
învălurită în nimbul vieţii,
lumini şi umbre urcate şi coborâte,
dealuri şi văi,
căutări şi regăsiri,
mirosul reavăn al unui mormânt,
toate, toate
cuibărite
într-o noapte
pe care dorm, albite de lună,
gândurile mele.
21 februarie 2011
poetul
s-a înecat corabia de cuvinte,
pe marea şuie umbrele dansează,
poetul doarme sprijinit de arcă
şi-n focul somnului duios visează.
la-ncrucişarea vieţii în răspântii,
acolo unde zeii ies din ape
poetul trage brazdă prin cuvinte
şi din cuvinte vrea să se adape.
se-aprinde luna, stelele făclii
îi lumineaza calea către faruri,
imperii de cenuşă răscoleşte,
cuvintele îi cad din cer ca daruri.
le leagă şi le face scut de luptă,
cuvintele dansează-aşa haihui
la curtea dorului vrea să le ducă
şi să se facă flori în faţa lui.
stă atârnat de lună ca un laş
şi cere dezlegare de la viaţă,
aşteaptă singur şi sinucigaş
ca arlechinul pendulând pe-o aţă.
n-a atins cerul niciodată,
doar goluri de-ntuneric se năzare,
privirea din închipuirea lui
se pierde ca un albatros în zare.
22 februarie 2011
acoarelă de seară
roşul se topeşte peste deal,
pânza serii pare marea-ntinsă
parcă-i labirintul lui dedal
încrustat pe o câmpie ninsă.
pensula creaţiei divine
a suit pe cer tabloul pur
soarele se-neacă-n crinoline
parc-ar fi o noapte din jaipur.
pe un fond albastru-arămiu
îngerii coboară pe pământ
şi în dunga timpului pustiu
se înalţă glasul unui sfânt.
cade peste suflet grav cezarul
peste răni şi plânsete caduce,
noaptea vine ca să-şi ieie darul
răstignind tristeţile pe cruce.
oo, natură, prinsă-n şevalet,
stă-n culori măreaţa ta făptură,
vreau să-ţi fiu slugarnicul valet
să rămâi la mine-n bătătură.
vreu să-nfig în lună un cuţit
şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge
să ţâşnească totu-aşa subit
peste bolta-ntreagă care plânge.
eu să fug încotro nu ştiu unde
criminalul dorului de spaţii,
să dispar în câteva secunde,
înghiţit de marile nesaţii.
23 februarie 2011
