venea iulie

venea iulie cu căldurile lui sufocante

și stăteam la vie cu luna care răsărea enormă

mi te imaginam într-o vilă de basm

cu copiii tăi care trec cu eșarfe prin piețele pustii

erai superbă cu figura ta patriciană

cu talia perfectă în bluza de borangic

pe care degetele mele o mângâiau înfiorate

în ultimul an bântuia un vânt capricios pe străzi

am stat toată noaptea la fereastră

să te zăresc printre fulgerele ploii

 de acolo se vedea o noapte limpede

aveai pulpele bronzate

văpaia din corpul tău îmi sprijinea capul

de trupul care încă și azi mai populează imaginația mea

privindu-te reflectez dincolo de geam

unde s-au dus acele clipe

iulie la vie pare un exil voluntar într-o lume a singurătății

unde văd cum fumegă verzi miriștii

în abureala unui soare care a alunecat sub orizont

după care vii tu zâna mea de dincolo de timp.

luni, 24 iunie 2013

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

plouă ca atunci când ne-am cunoscut, aruncată de vânt

de pe strășini și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sfârșit,

coborând pe drumuri de lut la munte,

cădea ceas după ceas ca o artilerie automată

până intra în oase, până intra în vară,

ploaia neașteptată, lunga surpriză, contemplată

de amândoi în seara aceea de vis,

ploaia pe care o ascultam ca pe o muzică

împreună cum se întorcea în noapte cu sunete stranii

să ne spele dragostea noastră care se umpluse

de zgură, tu râdeai, sub fusta lungă picioarele goale

îți înghețaseră, ploaia îți curgea pe spate,

ne afundam brațele unul în altul,

lumina plecase din cuiburi, umezeala

lăsase ascunse păsările care dormeau sub brațul nopții,

auzeam ploaia crescând în arteziene,

umplând aerul serii de mister și frumusețe,

aripile cerului coborâseră peste lume

și ne îmbrățișaseră și pe noi în maramele de vis

 ale pufului de întuneric, căldura sufletului tău

plină de foc și zăpadă, răcoarea pe care

o învăluiai între buze făcea din cuvintele tale

 un susur de crânguri, cu tine am descoperit vara,

cerul și misterul ploii de iunie…

vineri, 14 iunie 2013

peisaj

peisaj

râul putrezește, pe alee florile cântă

se vede panglica palidă a munților,

frunze, trunchiuri fragile, ierburi, lună,

plopii aidoma unor spânzurători

duc toate drumurile în infinit,

holderlin însingurat trăiește cufundat

în tăcere, ploaia dă târcoale pe cer,

o vară cu ploi aiuritoare, înfuriată,

oamenii se mișcă rigid ca niște paiațe,

din plămânii paradisului curge fericirea,

se prelinge ca mierea pe un fagure de lumină,

pe care se bat toți oropsiții lumii,

cad heruvimi cu luciferice străluciri

care repictează în culori un cer cenușiu și palid,

nici luna, nici copacul în care

sta plantată, nici plopii cu foșnetul lor

nu mai au nicio rațiune fără tine

aș vrea să te desprind din ramă

și să-ți ating trupul alb cum e creta

pârjolită de mare și bătută de vânt,

te odihnești pe candoarea nisipului,

potirul obrajilor, desenul coapselor,

murmură un acord mut, un fel de bach

în surdină, întinzându-te ca lentoarea

 unei feline cuprinsă de căldurile tropicale,

femeie goală cu frumusețea-ți trecătoare,

te fixez în eternitate ca rafael

pe pânza memoriei spre a hrăni

rădăcinile vieții viitoare.

joi, 13 iunie 2013

  EMINESCU- OMUL

                                                                 

MOTO:

       „Atâta să nu uitaţi:

„ că el a fost un om viu,/

 viu,/

 pipăibil cu mâna.//

Atâta să nu uitaţi:

/ că el a băut cu gura lui, – /

că avea piele/

îmbrăcată în ştofă. //

Atât să

nu uitaţi, – /

 că ar fi  putut să stea/

la masă cu noi,/

 la masa cinei celei de taină//“

NICHITA STĂNESCU

Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă.

„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.

 Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.

1.     PĂRINȚII DIN PĂRINȚI

Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă.

Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor.

Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877,  se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava.  La început intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile  de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.

Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan.  Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii,  Raluca fiind al șaselea copil.

Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală.

Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase.  Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.

Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.

La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.

Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.

Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”

 Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”

Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere.

 Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui  Davilla și moare de tifos.

 Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856.

 Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.

 Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza  în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.

În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.

Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.

Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.

Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887

Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti.  Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil;  a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.

De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.

 Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.

Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.

Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor,  Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

POEZII

legendă

Ana plânge printre ziduri,

Ne cuprinde pe toți ura,

Când Manole îi ia viața,

Se cutremură natura.

Tremură mistria-n dește,

Mare semn de întrebare,

Că Manole o iubește

Și n-ar vrea ca s-o omoare.

Urcă zidul, strigă Ana,

Viața ei se stinge-ncet,

Sufletul își strigă rana,

Printre ramuri de nucet.

Culcă-te-n icoană, Ană,

Peste ochiul princiar,

Dormi pe scutec de icoană

Acolo lângă altar.

Meșterii lucrează-ntruna,

Îi dau zor ca să termine,

Peste deal răsare luna,

Iată, domnitorul vine.

Vreau să nu mai fie alta

Ca această mănăstire,

Zice vodă, trântind poarta.

Ana strigă din zidire…

Și-a văzut lăcașul sfânt,

Vodă cere să-i omoare,

Și le-a pregătit mormânt,

fără schele, doar să zboare.

Și-a visat Manole sfântul,

Când sărea să-și taie cale

Că-i va fi pe veci mormântul,

O fântână -acolo-n vale.

Și-au căzut și au murit,

Doar Manole și-a luat zborul,

Și-a căzut  în infinit,

Din mormânt, țâșnind izvorul.

duminică, 27 mai 2012

cântă cocoșii

cântă cocoșii

 sus pe burguri,

al treilea cântat,

al treilea păcat,

cântă cocoșii

 sus pe burguri,

al treilea cântat,

 al treilea oftat,

speriat

de umbra ta caldă,

m-am pitit în mine

 ca un spiriduș,

așteptând lumina

 dinspre răsărit,

se ruinează clipa

de când ne-am iubit,

umblă prin albume

chipu-ți fără nume,

ca o suvenire…

ne-au căzut

 la cina rece

fimiturile din rai,

și le-am adunat pe toate,

ca-n poveștile cu crai.

tu erai o cerșetoare,

eu eram un cerșetor,

din găvanele de linguri

vărsam domnului obol,

bir din pâinea

 noastră frântă

și din vinul cuvenit,

am băut ca doi nebuni

și-am uitat de ce-am venit.

ne visam la Bellagune,

cu gondolele pe cer,

tu o fată de minune,

eu un biet gondolier

și-n morgane-mpărății

ne jucam ca doi copii,

în frumosul nostru vis

ne-am trezit

 pe la zenit

c-am căzut ca într-un vad

drept în tartarul din iad.

cântă cocoșii

 sus pe burguri,

noi ardem în iad

pe ruguri.

licăr blond

 de lună plină,

în noaptea noastră,

senină,

ies la nimfe din izvoare,

driade nepăsătoare,

lebede, albe, morgane

dansând pe ape-gorgane,

peste rânduri și-n cadențe,

îmbrăcate toate-n zdrențe.

ăsta-i timpul tuturor,

un dezmăț de nervi furor,

coborâm în iad cu Dante,

în piano și andante,

oameni răi, copii, amante,

ambalați în briliante,

dăm ocol în hăuri vaste,

butonând mereu la taste.

luni, 28 mai 2012

golgota n-o urcăm singuri

golgota n-o urcăm singuri,

luăm pe cineva cu noi,

un boem de trei parale,

printre fulgere și ploi.

e grea crucea din spinare,

s-o cărăm singurei-cuc,

ne trebuie ajutoare

vreo femeie, vreun bărbat,

care s-a născut năuc.

ne alegem din culoare,

poate roșul, galben -pai

nuanțe de disperare,

s-ajungem mai iute-n rai.

păsări albe peste ape,

prin păduri doar lupi flămânzi,

vor mereu să se adape

doar cu umerii tăi blânzi.

cerbi timizi cu stele-n frunte,

să ne bea apa din rai

vor mereu să ne înfrunte,

pe acel picior de plai.

sub geamul oricărui gând,

doar un ochi și-un glas râzând,

de ofrandele din rai

risipite în azur,

în melancolii de mai…

tu, zi, tu, dragă înnoptare,

tu dor, tu vis și alinare,

tu, cer cu lună și cu stele,

odoarele iubirii mele,

lăsați-mă fără clipite,

să dorm pe perne de ispite,

în neumbrita izbăvire,

cu dragoste și cu iubire.

împleticit în vechi cadențe,

aș vrea vreo două-trei absențe,

să scutur zgura de pe suflet

că sunt sătul de-atâta umblet.

nu-i vremea de întoarsă cale

ca să-mi mut viața mai la vale,

mizez pe un final absurd

ca sufletul să-mi fie surd

și ochii orbi, precum și Lear,

să-mi cânte moartea la clavir,

pe unde somnul de petale

mi se așterne iar în cale,

pe unde sunt doar văi de stele

și cerul singur peste ele…

marţi, 29 mai 2012

Fotografiile lui EMINESCU

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

 

În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti.

Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici,  cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă.  După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska. Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost  făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.” Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-au mai păstrat.

Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.

 

A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu)

Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

 

A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de bunele dispoziţii, l-am luat  de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala care pusese stăpânire pe el.

 

A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu mai corespunde figurii ideale consacrate.

Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un  portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier. Rămâne un mister fotografiea  în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

  

 Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1888, cu un an înainte de a muri.

Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă.

Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi.

Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care s-au transmis până la noi.

Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa facă o fotografie impreună.

În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din ,,Năpasta”

În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie.

Ion Ionescu-Bucovu