penelopă
în această toamnă capricioasă
au dispărut lăcustele flămânde,
frunzele veştejite au putut să zburde în voie
prin inimile noastre
ca nişte poeme pline de tristeţe,
ochiul flămând n-a putut să mai străbată
laserii luminii până-n sufletul tău
plin de răşini mirositoare,
ce odisei blestemate se văd în lacrimile tale,
unde e ulisele din inima ta,
de ce l-ai alungat peste nisipurile saharei
ca pe un cerşetor de rând,
ai uitat când ţi-a mirosit prima data parfumul părului
şi tu i-ai băgat nasul între sâni să-ţi încălzească inima,
degeaba mai ţeşi pânza, penelopă,
că n-ai să mai simţi niciodată
fiorii aceia de cobră
cu veninul dulce-amar
injectat în carotidă.
e vânt, e frig, e toamnă, e singurătate,
ce trist este sufletul în pusta aceasta
pe unde ne purtăm figurile noastre imbecile,
parcă ne-am plimba printr-o jungla
cu toate spaimele după noi,
aşteptând dinozaurii să ne sară în cap.
să nu mai stai în calea dorinţelor proprii,
mai bine ieşi noaptea si mai ia o înghiţitura de realitate,
scoate la mezat toată pânza ţesută
şi dă-o pe apa sâmbetei,
dă la o parte norii cu mâna şi aşteaptă zorii,
pierde-te într-un mov şi retuşază-ţi rimelul
că ţi-a murdărit obrajii cu lacrimile tale mincinoase,
ce dacă e toamnă, amintirile trec odată cu vântul acesta,
va veni iarna, va veni primăvara şi vara,
cu timpul te vei transforma într-o maşină de înregistrat interese.
chiar si noi melancolicii materialişti
mai dăm toamnele la o parte şi transformăm poveştile în glume.
am trecut prin multe, am fost mereu în probe,
mai privim la televizor la vuvuzele,
ne mai inervăm, mai coborâm la subsol, mai sperăm,
asemeni lui Bloch
mai cântăm şi, când ne plictisim, facem metafizică.
ce, nu ştii că la orice potop se răspunde cu geneza?
o luăm de la adam şi eva, de la frunză şi de la măr
şi reinventăm iar lumea.
1 octombrie 201
