pe unde treceam odată

pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.

pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.

pe sub umbra de la tei
au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.

timpurile s-au turcit,
au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.

apele tulburi s-au dus,
peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.

alte vremi, aceeaşi roată,
şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.

vin toamne şi primaveri,
timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.

pun stăpânire pe noi
amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul…
20 mai 2010

LUNA NOPŢILOR DE MAI

luna nopţilor de mai

exista atâta singurătate in ea,
deşi veacuri întregi
o umplură
cu dragostea lor
tinerii îndrăgostiţi.

exista atâta singurătate
în acest aur
încât luna nopţilor de mai
nu mai e lună
ci făclie de veghe
peste triste morminte.

există atâta singurătate
în acest chip de fecioară
încât
veghea omenească
a umplut-o
cu plânsul străvechi
al dragostei dintâi.

exista atâta singurătate
în sanctuarele ei
încât lacrima femeii
care aşteaptă
seara
să viseze
că de undeva
vine iubitul în hlamindă
s-o fure,
se preface în rouă.

deşi salcâmii au innebunit
ea trece nepăsătoare
peste rariştea de brazi
ca o iluzie a nopţii,
amintindu-ne
de eternitatea unei clipe,
presărate cu aurul mirific al ei.
10 mai 2010

PLAJA ÎN ZORI

femeia stă întinsă la poale de cer,
colb de soare adună în palmele-i dulci,
râu de doruri îi circula prin artere
şi-n inimă i se topesc roci de dragoste
din vulcanul spasmodic al iubirii.

frigurile dragostei au prins-o
numărând eşecurile
şi privind pescăruşii ce-şi iau zborul
spre cerurile învolburate,
în timp ce prin ochii ei,
plopii marini trec ca nişte amintiri
în care iluziile dansează
pe nisipul proaspăt al dimineţii.

speranţă nouă,
cânt de orhidee,
vise
prin care femeia
preschimbă gândurile
în coliere sau inele de aur
cu care intră în altarul
melancoliei,
ţinând între palme
tâmplele păgâne
care i-au ucis visele.

ooo, voluptate,
unde e zarea aceea
când el îi întindea o floare
şi ea o punea în dreptul inimii ca scut?

8 mai 2010

IDILĂ

tâmpla mea pe braţul tău,
domnişoară, domnisoară,
e dar de la Dumnezeu;
mai mă-ngăduie o oară
să visez că-s în poveste,
să-mi cadă stelele-n cap
blestemat de cinci neveste.

tâmpla mea pe braţul tău,
căpătâiul de mormânt,
tavăliţi prin iarba verde,
sub al greierilor cânt,
unde nimeni nu ne vede,
duşi de- al dragostei descânt.

tâmpla mea pe braţul tău,
ce iluzie deşartă,
domnisoară, domnişoară,
între dragoste si artă.

eu sunt robul, tu eşti muza,
domnişoara, domnişoară,
luna ne e călauza
şi dragostea ne omoară.

tâmpla mea pe braţul tău,
nu e dragoste curată,
blestemaţi de Dumnezeu
ca să mai greşim o dată.
de greşim a doua oară
nime-n lume nu ne ierte
vom rămâne doi proscrişi,
alungaţi la zid cu pietre.

2010

bate vânt de primăvară

bate vânt de primăvară

bate vânt de primăvară
peste văi,
mândro dragă,
unde-s ochii tăi?
bate vânt de primăvară
peste ape,
unde-i gura ta
să mă adape?
bate vânt de primăvară
ca o boare,
unde-i glasul tău,
privighetoare?
bate vânt de primăvară
prin livezi,
unde mai eşti, mândro,
să mă vezi?
bate vânt de primâvară
peste noi,
unde-s amintirile în doi?
şi mai bate
cu miros de busuioc,
fiindcă
n-am avut , mândro, noroc,
tu te-ai rătăcit
aşa hai-hui
şi nu i-ai spus, mândro, nimănui,
m-ai lasat să-ţi caut
chipul drag,
tot umblând aşa ca un pribeag…

caut umbra ta printre femei
dar degeaba că nu-s ochii tăi
şi de ce să te mai caut,
e-n zadar,
timpul ne-a pierdut prin calendar…

2010

MARTIRII LUI EROS,VI-fragment din roman

MARTIRII LUI EROS (VI)-fragment


Trecuse o iarnă grea pentru Eminescu, dar venise o primăvară frumoasă cu bucuriile vacanţei mult visate de câteva zile la Văratic împreună cu Veronica. Tabloul naturii era fantastic, în nord străjuia Ceahlăul, muntele sacru al Moldovei, regele falnic al Ţării de Sus, apoi venea Rarăul, semeţul munte, şi el tot străjer la porţile moldave, după care Munţii Ciungi, calcaţi de atâtea ori de picioarele lor în excursiile care se organizau, urmaţi de dealurile lui Bogdan, toate înverzite şi înflorite, aducând răcoarea pădurilor până jos la Agapia şi la Văratic. Dar cel mai drag loc al lor era Poiana Ţigăncii, un loc binecuvântat de Dumnezeu în care primăvara erau nuntiri de fluturi şi gâze în omătul de iarbă şi de flori care se ridicau până la glezne… Nici nu mai ştiau poeţii de câte ori veniseră ei aici în acest colţ de rai unde se simţeau nestingheriţi, ca doi îndrăgostiţi, ratăciţi pe pământ.
Sosea mai întâi Veronica de la Iaşi cu copilele şi se instala la mitoc, apoi Mihai, sub pretextul unui mic concediu, obţinut de la rector cu mare greutate, trăgând la vechea lui cunoştinţă, maica Ştefania Lungulesei, într-o cămăruţă mică, dar primitoare.
Seara Mihai ieşea ca altădată în łungi plimbari pe Calea Filioarei sau mergea în poiana vestită, aşteptând să răsară din întunericul nopţii chipul femeii iubite. Şi Veronica fugea spre el la poalele brazilor şi se lăsa jos în iarbă, cuprinzându-l de ochi şi întrebându-l în glumă: ,,Ghici cine e?” ,,Cine să fie?- se întreba poetul şi tot el răspundea: ,,Corinaaa!”, încântat de prezenţa femeii, care-l copleşa cu sărutări şi tandre mângâieri. Apoi stăteau ore întregi privind luna şi stelele şi ascultând susurul izvoarelor. Jos la mitoc încă se mai auzeau glasurile maicilor care treceau la vecernie şi clopotele ce se tânguiau peste văi şi munţi cu arama lor veche, apoi în depărtări ciobanii care-şi mânau turmele către stâne, în łătratul câinilor. Ziua se stingea într-un miracol divin trăit numai de ei pe aceste meleaguri.
-Tu ştii de ce se numeşte acest loc Poiana Ţigancii?- o întrebă Eminescu, dornic să-i povestească mica istorioară de iubire dintre Constandin şi Megaluza, o ţigancă din partea locului.
Veronica auzise povestea de la bătrânii locului, dar îi plăcea s-o audă spusă de poet.
-Vezi tu Veronico, bradul acela?
-Te-am rugat să ma strigi cu numele de fată!- îi reproşă femeia- da, îl văd…
-Dacă vreai să te ridici şi să priveşti trunchiul lui, cam pe la nodul acela de sus…acolo sunt două nume scrijelite în scoarţa copacului: Constandin şi Megaluza. Află, dragă Corino, că aici s-a desfăşurat o tulburătoare poveste de dragoste!
Povestea pe scurt era aceasta: Între Megaluza, o ţigancuşă de prin partea locului, şi Constandin era o mare dragoste. Noaptea mereu se întâlneau aici pe acestă pajişte şi se iubeau nestingheriţi de lume. Dragostea lor ă durat aproape doi ani până când Constandin ă fost prins într-o noapte cu o călugăriţă, iubindu-se. Megaluza, văzându-i, s-ă aruncat de pe stâncă drept în pârâiaşul care curge prin mijlcul pajiştii. Ă fost găsită ă doua zi moartă în apa însângerată. Constandin, văzând-o, ă înnebunit şi ă fost dus la bolniţă. De atunci poieniţa s-ă numit Poiana Ţigancii.
-Cam aşa se termina orice poveste de dragoste!- oftă Veronica, după ce Mihai termină povestea.
După trista poveste se sculară şi o łuara încet pe Calea Filioarei. Se făcuse întradevăr noapte, ieşise şi luceafărul de seară, iar luna sta în cuibul ei peste codrii de brad, veghind la puzderia de stele care se aprinseseră ca un mare candelabru al cerului.
-E lumina la mitoc!- tresări Veronica
-Şi ce dacă e?-îi replică Eminescu.
-Înseamnă că a venit el de la Iaşi. Plec, la revedere Mihai, sări ea de lângă poet si o luă la fugă spre casa singuratică din vale.
Mihai rămase mut, uitându-se în urma ei. Veronica dispăruse ca o nalucă. Mihai uitase că femeia era maritată, că are copii; fiorii de la Veronica i se transmiseseră şi lui, depărtându-l de toate visele. Chipul femeii căpătă în imaginaţia lui imaginea unei putane din tăblăraia târgurilor de provincie care se-nvârt aiurea sub privirile oamenilor, ghicindu-le viitorul, apoi se destrămă în noapte în întunericul slinos . De un an şi ceva depusese jurământul ca bibliotecar în faţa severului rector şi figura lui de mucenic încă nu-i da pace. La masa pe care o dăduse rectorul în cinstea proaspătului bibliotecar participase şi Miron Pompiliu, secretarul universităţii, care, văzându-i alătiri pe Veronica şi pe Ştefan, îi ironizase. ,,Sfăntul cu Diana”-botezase el perechea. Ştwefan Micle i se păruse rece, auster, sigur pe conducerea Universităţii cât şi pe familie.
Ajunse în chilioara lui puţin descumpănit. Îşi aprinse lampa şi trecu la masa de lucru. Voia să scrie ceva, să prindă imaginile acelei seri fantastice şi să toarne în versuri povestea Megaluzei. Încercă câteva frănturi de versuri, dar inspiraţia îl părăsise. Se trezi mâzgălind foaia, anagramând numele fiinţei de lângă care se despărţise, voia să-i găsească un nume exotic cu care s-o mângâie. Mai întâi i-l rasturnă: Acinorev… Apoi combină literele între ele să vadă cum sună mai bine: Civraneo, Necivra, Vranciova… Lua literele ca într-un joc de cuvinte straniu şi le schimba pe rând ordinea: Acinorev, iubit prieten, Verona, Aronev, Aqvinora, Aqvinore, Irena, Aroniqva, Enorvica, Vicerona, Acivrone, Civraneo, Necivra, Vranciora, Norviace, Narvioce, Vreona, Voerna, Vanoer, Arnoev… După ce termina toate combinaţiile literelor, aruncă tocul şi puse capul pe masă… Obosise, îl durea capul, aprinse o ţigară şi însăilă un catren pe coala albă:
Ce s-alegea de noi, a mea nebună,
De ne-ntâlneam demult cu-aşa iubire?
Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,
Sau eu muream de-atâta fericire.
Toată casa mirosea a busuioc şi a crini albi, maica Ştefanida îi culesese un buchet de flori din grădiniţă şi i-l pusese într-o oală de pământ pe masă. Câteva crenguţe de brad, sub adierea vântului, băteau uşor în geam, făcând ca razele lunii să se cearnă ca o mătase pe podea. Mihai se trânti pe pat îmbrăcat, cu faţa în sus, privind pe geam miile de stele şi globul lunii aurite care se răsfăţa pe boltă ca o împărăteasă ă nopţii. Cântau greierii, ţârâiau în acea linişte de mormânt ă nopţii. Mihai suflă în lampă şi încercă să adoarmă, dar somnul veni greu şi cu vise. O visă mai întâi pe maică-sa, pe Raluca, în straie de călugăriţă. De fapt aşa îl ameninţa ea pe Gheorghieş când o certa. ,,Of, Doamne, Doamne, mai bine mă duceam la mănăstire!” Femeia veni la geamul lui şi-l strigă cu vocea ei caldă:,, Mihai, Mihăiţa, mamă,scoal’ că s-au luat nebunii de la bolniţă după mine!”. ,,Care nebuni?”- întreba poetul. ,,Cum care nebuni? Nebunii de la bolniţa Neamţu!” ,,Unde sunt?” ,,Uite-i că vin!” Dar Mihai vedea că nu sunt nebunii, era parcă o femeie bătrâna îmbrăcată în negru, cu o coasă la spinare. ,,E moartea- gândi el, îi dă ocol!”De un an de zile Raluca bolea acasă cu Henrieta la cap. ,,Şi ce vrea să-ţi facă, mamă?”- reluă el dialogul cu maică-sa. ,,Scapaă-mă, că mă omoară!” Poetul voia să se scoale din pat dar nu putea să mişte picioarele, parcă erau legate de capul patului. După câteva clipe, tot ea bate la geam: ,,Scoală-te, Mihai, că frate-tău Şerban, are nuntă şi tu habar n-ai, Mihai, ai plecat de lângă noi în lume şi nu-ţi mai pasă!” ,,Nu e adevărat- gândea poetul- Şerban e la Berlin, o duce bine, e un doctor apreciat, ă fost un pic bolnav, dar i-ă trecut!” ,,Deschide geamul să-l vezi!”- strigă femeia disperată. Şi poetul deschise geamul şi-l văzu zbătându-se pe iarbă într-o criză de epilepsie. ,,Deci nunta era moartea”—gândi el, tot în vis. ,,Nu e adevărat ce vezi, mamă, Şerban e rege şi regii înainte de încoronare trec prin asemenea crize…” Apoi îl văzu înălţat într-un jilţ, se urca la cer, aureolat de razele lunii; era un tânăr frumos şi deştept… Apoi visul îşi schimbă registrul, se trezi într-o mare sală de dans în Palatul Alhambra, Curtea leilor, la un bal în cinstea încoronării lui Şerban, sala era arhiplină, lume multă şi aleasă din Berlin, femei elegante, tinere şi frumase, domniţe în costume de epocă alături de prinţii lor. Acolo era şi Veronica, Acinorev, iubitul lui prieten, era la braţul lui Micle şi era frumoasă ca o stea, plutea în admiraţia întregii săli, purta pe ea o rochie roz de mătase setta pura, decoltată, gâtul marmoreean strălucea de coliere, părul nins de confete… Micle, în contrast cu ea, era parcă un cioclu, purta costum negru, ponosit, de aba sau şiac, venindu-i ca de împrumut. Avea un nas coroiat şi o faţă pomădată şi ridată, pudrată ca a arlechinilor de la circ .Micle arlechin! Caraghios, bătrânul! Şi Micle se întreţinea cu ardelenii lui, habar n-avea de Veronica. Irena, Verona, Anorev îl zări pe Mihai şi-şi trăgea bărbatul ostentativ de braţ spre locul în care era poetul. ,,Aaaa, se miră ea, uite-l şi pe domnul Eminescu! Bine ai venit, domnule poet!”- şi s-a desprins de la braţul lui Micle şi s-a indreptat către el. Mihai tăcea.Era supărat. Îi era ruşine, toată lumea se uita la ei. ,,De ce nu vorbeşti, Mihai?’- îl intreabă Veronica. Mihai tăcea şi-şi rodea mustaţa de ciudă. ,,Ce caută veronica la Berlin?’’- se intrebă el. Şi tot el, plângqnd: ,,Cum să nu fiu supărat, Veronico, cănd Şerban e mort la Berlin, balul acesta e o mascarada… Şi mama, săraca, este bolnavă rău şi bătrânul umblă după Aglăiţa prin străini…” Apoi începu muzica, o fanfară vieneză cânta un vals, Valurile Dunării, ca altădată la Viena. Şi Veronica l-ă invitat la dans, deabia acum a observat el că rochia ei este bătută-n fir de aur, iar gâtul îi ieşea din ea ca un colan din spuma albastră a mării şi sânii, struniţi în strânsoarea corsetului, ca două mere violacee, se zbăteau, zdrobindu-se de pieptul lui. Ce caldă, ce zglobie, ce frumoasă era această femeie in braţele lui la dans. ,,Ne vede lumea, veronico, nebuni de-atâta dragoste!”-îi şopti poetul la ureche. ,,Nu-i nimic, Mihai, aici nu se mai păstrează obiceiurile pământului, aici gândul cu fapta şi cu inima fac una, nu ne mai dedublăm…” Spusese Veronica aşa ceva? Fuseseră cuvintele ei? Dansau în acel vis frumoss şi veronica îi soptea la ureche:,, Ce fericiţi suntem, Mihai…” Şi el o strângea la piept şi o săruta. Aşa se terminase visul, ca o adevărată feerie…
Se trezi impresionat de frumuseţea visului, privi pe fereastră, era tot noapte, tacere, întuneric, cântau greierii, luna devenise roşietică, era parcă o comoară aprinsă ce dansa peste pădure în miez de noapte, dumbrava tăcea, totul tăcea, părea încremenit, aerul tare al nopţii, plin de răşini mirositoare se răspândea tainic în cameră printre ferestrele întredeschise cu miros de viole şi roze de lunci…
Obseră că se culcase îmbrăcat. De ce adormse aşa? Şi visul? Ce vise ciudate avea în ultima vreme… Se sculă, se dezbrăcă, se culca, dar somnul nu vru să-i ieie vamă, gândurile îi zburara aiurea la veronica, la Şerban şi la maică-sa pe care o lăsase bolnavă acasă…

Ion Ionescu-Bucovu