sâmbătă, 25 decembrie 2010
sâmbătă, 18 decembrie 2010
hoţii, spărgători de vise
hoţii, spărgători de vise
Hoţii, spărgători de vise,
Au venit la mine-n noapte
Au forţat uşile-nchise,
Mi-au furat visele toate.
Pune ,Doamne, lună nouă,
Visele ca să-mi găsesc
Să tai crângurile-n două,
Prin conac împărătesc.
Şi-am plecat în căutare,
Peste mări si peste ţări,
Tinereţe visătoare,
Dor de vise, căutări...
Sui pe deal, pe deal cobor,
Zi şi noapte singur-cuc,
N-am odihnă, n-am sobor,
Unde merg, unde mă duc.
De-aş găsi hoţii de vise,
Eu i-aş spânzura pe loc,
Dar cărările-s închise,
N-am avut, Doamne, noroc.
Vise dragi , strânse cu chin
Unde sunteţi, ce-aţi făcut,
Toată ziua mă închin
Ca să fac ce-am desfăcut.
Noaptea pe sloată sau rouă
Pune, Doamne, lună nouă
Fă din stele făclii mari
Ca să-i găsesc pe tâlhari.
......................................
O viaţă- am tot căutat
Visele pe tot pământul,
Hoţii-au depus juramântul
Unde-n stei le-au-ngropat...
Şi de-atunci umblu năuc,
N-am odihnă şi n-am stare,
Stau pe creangă, singur-cuc
Şi-aş fugi în lumea mare...
5 decembrie 2010
cobor
cobor...
cobor din veşnicii
în parcul cu poeme,
citesc pe cer, prin stele
filele cu ispite,
prin goluri de spirale,
alunec în delir,
în vântur de lumină
şi-n nopţi de întuneric,
topit în rana dulce,
lăsată de străbuni,
blestem de cruci uitate,
prin pustii cimitire,
mă vântură prezentul
ca pe-o cenuşă arsă,
un fel de drum dantesc
spre veşnicia-ntoarsă.
mă clatin sub zodii,
eretic blestem,
mi-e frică de moarte,
de moarte mă tem.
de-ar fi veşnicia,
un rai din poveşti,
pe roata eternă
a tragerii mele,
fericitul final
ar fi o cunună
cu celeste nuntiri
într-o lume mai bună...
6 decembrie 2010
lui eminescu
Lui EMINESCU
de undeva, din dosul ochilor ne priveşte mereu Eminescu,
noi, care ne-am născut sub zodia lui, îl avem mereu
în suflet, în inimă,
ne priveşte de dincolo de cer, din codrii lui,
de lângă lacul lui cel cu nuferi,
de lângă teii lui, Luceafăr peste norii răsfrânţi,
ce-şi varsă prinosul dragostei asupra sufletelor noastre,
armonie de glasuri duioase, voluptoase, torturante,
furtunoase, bete, pline de nebunie,
ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii,
El, Poetul, întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus,
din Empireul său ne trimite neaşteptate acorduri
din eternul său, nesfârşitul Cânt al Iubirii,
el a rupt orizontul în două, a despărţit ziua de noapte,
cu ochii lui mari a privit ţara dincolo de hotare,
prin nocturna cavalcadă a lui Arald,
văzând o Dacie Mare,
amestecând in apele mării turle, chipuri de voivozi,
palate de gheaţă, în care salăşluia Decebal cu Zalmoxe
veghind asupra poporul lor.
dragostea lui este cât muntii arşi de astre pe crestele lor sure,
chipul lui de femeie are inefabilul plin de frumuseţe al
Zânei din Carpaţi, cu părul blond si braţele diafane
care a fost întruchipat în Melancolie,
acel dor românesc care l-a măcinat pâna la moarte.
Profet dezamăgit, el a luat tot neamul în spinare,
urcând Golgota spre fericite iluzii visate de neamul nostru
şi aruncând un giulgiu de jale peste cerul patriei noastre.
cei ce nu credeţi a muri vreodată,
căutaţi-l pe Domnul Eminescu în sertarul
cel mai drag al sufletului vostru şi veţi găsi multe răspunsuri
asupra vieţii şi asupra morţii,
El e Voivodul Sufletului Românesc.
7 decembrie 2010
iubito
Iubito,
Curge vinul în pocaluri
La prag de sărbătoare,
Se-aud colindători cântând
Şi lipsa ta mă doare.
Te-aştept la masa de Crăciun
În rochie de mireasă,
Ce mare sărbătoare-ar fi
Să vii la mine-n casă.
Să ne-amintim de tot ce-a fost,
Ce alb frumos, cum ninge,
De vise spulberate-n vânt,
Iubito, nu mai plânge!
Ocean de timp s-a prăbusit
Peste povestea noastră,
Degeaba-ncerc să te mai nasc
Prin ochiuri de fereastră.
Degeaba mai visez deştept
Ca tu să-mi fii mireasă,
Aud colindători la geam...
Şi-aştept să-mi intri-n casă.
9 decembrie 2010
ger
ger
În goluri hăituite rău de ger,
Când soarele încearcă să renască,
Azurul se desprinde de pe cer
Într-o hlamndă albă-mpărătească.
Pe-albastra marmoră cu umeri goi
Gerul şi-a pus sărutul lui de taină,
Venit din depărtări ca un strigoi
Îmbracă totu-ntr-o geroasă haină.
Călcând pe lespezi de tăcere rece,
Natura -i îmbrăcată-n promoroacă,
Doar timpul singur prin clepsidră trece
Făcând din vreme o eternă joacă.
Ca nişte străverzii aripi de flutur
Se aşează flori de gheaţă peste geamuri,
Din pomi polenuri de polei se scutur
Şi tremură zăpada peste ramuri.
Şi viscole se prăvălesc pe stânci,
Dărâmă-n mine poarta după poartă,
Şi-mi răscolesc din visurile-adânci
O amintire care doarme moartă.
12 decembrie 2010
la început a fost cuvântul
la început a fost cuvântul
Cum tace totu-n mine ca pământul
Crescut în secetă, uitat de ploi,
Mi-e lacrima durere, doar cuvântul
Se-ntoarce, proorocul, către voi.
Cuvântul care circulă prin vreme,
Născut din rune vechi, din mare har,
Va dăinui încoronat de steme,
Necunoscând durere şi hotar.
Doar Heraclit a spus că totul trece,
Numai cuvântul biblic este zeu,
Noi, oamenii, suntem văpaie rece,
Altoiul pur din dar de Dumnezeu.
La început de lume-a fost cuvântul,
Şi noi, copiii lui făr’ de noroc,
Noi, care-am populat deja pământul,
Într-un săgalnic şi dramatic joc.
Născuţi din lutul greu, matern,
Cântăm prin cetini lumii mai departe
În scurta fulgerare a zborului etern
Cântec duios al vieţii după moarte.
14 decembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)