luni, 27 decembrie 2010

COLIND DE ANUL NOU




COLIND DE ANUL NOU

să colind
cu inima mea,
făcută sorcovă
din flori de cuvinte,
ca un crez,
să vă urez,
acum pe ger
şi pe zăpadă,
cu braţele-mi spadă,
făcute cer,
LINIŞTE ALBĂ,
cu steluţe
bătute-n salbă,
ave, ave, la mulţi ani,
sânul plin de gologani,
la masă
să aveţi parte
de belşug şi sănătate,
pe zăpada argintie,
viaţa numai bucurie,
să uitaţi amarul,
iubire cu carul,
răul, fâlll,fâll,
 mai departe
până –l vom duce
la moarte,
să aveţi privirea blândă,
fără vorbe de osândă,
numai bucurii
si vise,
fără gânduri
plânsu-mi-se.
din cupe
doar vinuri grele,
şi în mâini
numai inele
şi pe faţă bucurii
din zenit pân’la chindii...

priviţi la luna
virgină,
pe zăpadă
e regină,
şi ne-mbie şi pe noi
să jucăm hora în doi,
căci de mult
 îţi fac cu ochiul
şi-ţi dă gaica
cu ghiocul
ca să-mi cazi
 odată-n braţe,
acum a venit momentul
să serbam evenimentul!

27 decembrie 2010

sâmbătă, 18 decembrie 2010

hoţii, spărgători de vise



hoţii, spărgători de vise


Hoţii, spărgători de vise,
Au venit la mine-n noapte
Au forţat uşile-nchise,
Mi-au furat visele toate.

Pune ,Doamne, lună nouă,
Visele ca să-mi găsesc
Să tai crângurile-n două,
Prin conac împărătesc.

Şi-am plecat în căutare,
Peste mări si peste ţări,
Tinereţe visătoare,
Dor de vise, căutări...

Sui pe deal, pe deal cobor,
Zi şi noapte singur-cuc,
N-am odihnă, n-am sobor,
Unde merg, unde mă duc.

De-aş găsi hoţii de vise,
Eu i-aş spânzura pe loc,
Dar cărările-s închise,
N-am avut, Doamne, noroc.

Vise dragi , strânse cu chin
Unde sunteţi, ce-aţi făcut,
Toată ziua mă închin
Ca să fac ce-am  desfăcut.

Noaptea pe sloată sau rouă
Pune, Doamne, lună nouă
Fă din stele făclii mari
Ca să-i găsesc pe tâlhari.
......................................

O viaţă- am tot căutat
Visele pe tot pământul,
Hoţii-au depus juramântul
Unde-n stei le-au-ngropat...

Şi de-atunci umblu năuc,
N-am odihnă şi n-am stare,
Stau pe creangă, singur-cuc
Şi-aş fugi în lumea mare...


5 decembrie 2010

cobor


cobor...

cobor din veşnicii
 în parcul cu poeme,
citesc pe cer, prin stele
 filele cu ispite,
prin goluri de spirale,
 alunec în delir,
în vântur de lumină
 şi-n nopţi de întuneric,
topit în rana dulce,
 lăsată de străbuni,
blestem de cruci uitate,
prin  pustii cimitire,
mă vântură prezentul
 ca pe-o cenuşă arsă,
un fel de drum dantesc
spre veşnicia-ntoarsă.


mă clatin sub zodii,
eretic blestem,
mi-e frică de moarte,
de moarte mă tem.

de-ar fi veşnicia,
un rai din poveşti,
pe roata eternă
 a tragerii mele,
fericitul final
ar fi o cunună
cu celeste nuntiri
într-o lume mai bună...

6 decembrie 2010

lui eminescu


Lui EMINESCU
de undeva, din dosul ochilor ne priveşte mereu Eminescu,
noi, care ne-am născut sub zodia lui, îl avem mereu
 în suflet, în inimă,
ne priveşte de dincolo de cer, din codrii lui,
de lângă lacul lui cel cu nuferi,
de lângă teii lui, Luceafăr peste norii răsfrânţi,
ce-şi varsă prinosul dragostei asupra sufletelor noastre,
armonie de glasuri duioase, voluptoase, torturante,
furtunoase, bete, pline de nebunie,
 ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii,
El, Poetul, întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus,
din Empireul său ne trimite neaşteptate acorduri
din eternul său, nesfârşitul Cânt al Iubirii,
el a rupt orizontul în două, a despărţit ziua de noapte,
cu ochii lui mari a privit ţara dincolo de hotare,
prin nocturna  cavalcadă a lui Arald,
văzând o Dacie Mare,
amestecând in apele mării turle, chipuri de voivozi,
palate de gheaţă, în care salăşluia Decebal cu Zalmoxe
veghind asupra  poporul lor.
dragostea lui este cât muntii arşi de astre pe crestele lor sure,
chipul lui de femeie are inefabilul plin de frumuseţe al
 Zânei din Carpaţi, cu părul blond si braţele diafane
care a fost întruchipat în Melancolie,
acel dor românesc  care l-a măcinat pâna la moarte.
Profet dezamăgit, el a luat tot neamul în spinare,
 urcând Golgota spre fericite iluzii visate de neamul nostru
şi aruncând un giulgiu de jale peste cerul patriei noastre.
cei ce nu credeţi a muri vreodată,
 căutaţi-l pe Domnul Eminescu în sertarul
cel mai drag al sufletului vostru şi veţi găsi multe răspunsuri
asupra vieţii şi asupra morţii,
El e Voivodul Sufletului Românesc.

7 decembrie 2010

iubito

Iubito,

Curge vinul în pocaluri
La prag de sărbătoare,
Se-aud colindători cântând
Şi lipsa ta mă doare.

Te-aştept la masa de Crăciun
În rochie de mireasă,
Ce mare sărbătoare-ar fi
Să vii la mine-n casă.

Să ne-amintim de tot ce-a fost,
Ce alb frumos, cum ninge,
De vise spulberate-n vânt,
Iubito, nu mai plânge!

Ocean de timp s-a prăbusit
Peste povestea noastră,
Degeaba-ncerc să te mai nasc
Prin ochiuri de fereastră.

Degeaba mai visez deştept
Ca tu să-mi fii mireasă,
Aud colindători la geam...
Şi-aştept să-mi intri-n casă.


9 decembrie 2010

ger

ger

În goluri hăituite rău de ger,
Când soarele încearcă să renască,
Azurul se desprinde de pe cer
Într-o hlamndă albă-mpărătească.

Pe-albastra marmoră cu umeri goi
Gerul şi-a pus sărutul lui de taină,
Venit din depărtări ca un strigoi
Îmbracă totu-ntr-o geroasă haină.

Călcând pe lespezi de tăcere rece,
Natura -i îmbrăcată-n promoroacă,
Doar timpul singur prin clepsidră trece
Făcând  din vreme o eternă joacă.

Ca nişte străverzii aripi de flutur
Se aşează flori de gheaţă peste geamuri,
Din pomi polenuri de polei se scutur
Şi tremură zăpada peste ramuri.

Şi viscole se prăvălesc pe stânci,
Dărâmă-n mine poarta după poartă,
Şi-mi răscolesc din visurile-adânci
O amintire care doarme moartă.

12 decembrie 2010

la început a fost cuvântul




la început a fost cuvântul

Cum tace totu-n mine ca pământul
Crescut  în secetă, uitat de ploi,
Mi-e lacrima durere, doar cuvântul
Se-ntoarce, proorocul, către voi.

Cuvântul care circulă prin vreme,
Născut din rune vechi, din mare har,
Va dăinui încoronat de steme,
Necunoscând durere şi hotar.

Doar Heraclit a spus că totul trece,
Numai cuvântul biblic este zeu,
Noi, oamenii, suntem văpaie rece,
Altoiul pur din dar de Dumnezeu.

La început de lume-a fost cuvântul,
Şi noi, copiii lui făr’ de noroc,
Noi, care-am populat deja pământul,
Într-un săgalnic şi dramatic joc.

Născuţi din lutul greu, matern,
Cântăm prin cetini lumii mai departe
În scurta fulgerare a zborului etern
Cântec duios al vieţii după moarte.

14 decembrie 2010

zăpada

zăpadă

ce trist balsam
 a venit peste noi
cu polenuri de gheaţă,
 umile,
ostoind tot frigul
 din oase
în cea mai albă din zile.

un flaut parcă
 trece prin trup
cu amintiri duioase
după o coapsă vergină
de lună
cu sânii –n angoase.

 stihii nefaste
din răsărit
luminează
 zăpezile caste,
cerul,
 un candelabru
aprins,
în zodii nefaste.

16 decembrie 2010

moş crăciun


moş Crăciun

ţinut frumos
cu praf de stele,
învârtejit
în rotiri de inele,
corole albe,
pe scoarţe şi ii,
tu, moş crăciun,
de unde vii,
în sănii-salbe?

în grădină,
parcă-i un mit,
totul tivit
cu stele –lumină.
drum către cer,
alb în eter,
aurorelor pară
pe umeri de ţară.

vin craii
 cu steaua
şi scârţâie
 neaua
se naşte un prunc
în chinuri amare,
păstor peste lumi,
pe-a vieţii cărare...

joi, 16 decembrie 2010

melancholia





melancholia


sălăşluiesc în mine tot mai străine timpuri
de parc-aş fi din alte lumi născut,
nu-mi pasă cum trec anii, zile şi anotimpri
ca un soldat învins eu m-am  întors pe scut.

în lumea asta mare ce-atâta se frământă
stă cineva la pândă şi-o zbuciumă din greu
dar nu-mi mai dă frisoane şi nu mă înspăimântă,
de la adam şi eva aşa a fost mereu.

ştiu sigur că odată cu toţi vom fi pământ
şi gândul ăsta straniu adesea mă-înfioară,
de-i lungă sau e scurtă calea spre un mormânt,
rămâne-vom ţărână într-o pustie ţară.

mi-e dor de-nţelepciunea, cea din bătrâni, adâncă,
cheia pe care nimeni n-a reuşit s-o fure,
şi nimeni nu cunoaşte  secretul vieţii încă
nici buddsa-sakya-muni cu legile lui dure.

căci nimeni nu cuprinde c-o viaţă veşnicia,
neodihnită încă, clipind în ochi de ceas,
pe noi ne paşte dorul şi crud, vremelnicia,
cu zâmbetu-i himeric în tot ce ne-a rămas...

17 decembrie 2010

miercuri, 1 decembrie 2010

din rune, doina, te-ai născut, din patimi...

. din rune, doină, te-ai născut, din patimi…

din rune, doină, te-ai năsut, din patimi,
 delir de suflet îngropat în inimi,
prin codri dragi haiducii te-au cântat,
la plug ţăranii te-au avut tovarăş.
din vrăji născută şi apocalipse,
prin cerul vremii, pe la stâni, pe plai,
tu ai adus în inimi bucuria
ciobanului pe gurile de rai.
ai alungat durerea dintre strechi
pe frunze şi pe ţâţe de viori,
pe fluiere de soc şi cobze vechi
sau pe tilinci din aripi de cocori.
te-au nins dureri în ierni de suferinţă,
prin tinde afumate de biserici
şi te-a păscut o singura dorinţă
să mângâi suflete şi să le fereci.
din amănar şi iasc-ai făcut foc,
din dor tu ai făcut melancolia
şi din nimic tu ai făcut noroc
şi ţi-a-nflorit din lacrimi toată glia.

te-au frământat femeile-n copaie,
de sărbători la hore te-au jucat,
purtănd nepoţii pe genunchi tataie,
întâia oară lor mi te-a cântat.

te-a luat românul şi te-a pus la masă,
şi-n jocuri te-a-nvârtit ca pe-o fecioară
apoi te-a-nchis de dragul tău în casă
s-a logodit cu tine-ntâia oară.

28 noiembrie 2010






marți, 30 noiembrie 2010

JURNAL LITERAR: Blestemul familiei Eminovicilor

JURNAL LITERAR: Blestemul familiei Eminovicilor

Blestemul familiei Eminovicilor

BLESTEMUL FAMILIEI EMINOVICILOR

Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, născut în 1812 se desprinde de satul său şi urmează şcoala la Suceava. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Intră ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile  de boierie de la sulger la căminar.
În anul 1840, la 28 de ani se căsătoreşte cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.
Dacă este să dăm crezare cercetătorilor, Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, copiii ei au fost marcaţi de această boală.
Imediat în 1841 se naşte Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor.
Din păcate băiatul dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite’ şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.
Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Al patrulea copil,Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere. Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Al şaselea copil, Maria, se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856. Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.
 Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza  în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti.  Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil;  a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.
 Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.


Ion Ionescu-Bucovu                                  30 nov.2010.