duminică, 24 octombrie 2010

nava

nava

nava-n derivă pe mare
în zarea albastră de brumă,
spre ţărmuri străine ne-ndrumă
tăindu-şi stingheră cărare.

o bate şi-o şuieră vântul
şi geme şi-ndoaie catargul,
e-un urlet sinistru tot largul
şi ea-şi urmează avântul.

pierdută pe valuri de-azur,
se zbate să iasă la mal
şi dă la o parte val după val,
şi totuu-i potrivnic în jur.

cerul cernit o-ncunună,
şi marea –n vârtejuri de val,
ea n-are odihnă-n furtună,
şi cere cărare spre mal...

o navă asemeni şi noi
şi viaţa e marea cea mare
îşi taie prin valuri cărare,
prin vânturi, furtună si ploi.

23 septembrie 2010

preludiu de toamnă

preludiu de toamă

este toamnă iar acum,
cerul s-a-ncărcat cu fum,
la margine de drum speriat
şi soarele s-a spânzurat.

noaptea-n zdrenţe stă pe ramuri,
vântul bate trist în geamuri,
cu trena încâlcită-n spini
se plimba toamna prin grădini.

pe braţ cu coşul darnic stând,
aduce daruri  tot trecând
prin pieţe , magazine, târguri
sfidând tristeţea din amurguri.

în giulgiul zâmbetului ei,
 sclipesc doar câteva scântei,
frumoase clipe de iubiri
ce nu sunt decât amintiri.

sentimentalele suspine
nu mai au farmec pentru mine,
pe luciul boltei boreale
zboară doar paserile- astrale.

şi-n zborul lor doar clipele
scuturându-şi aripele
şi timpul care ne-a mintit
trec vaşnice spre asfintit.

acuma fulgerul s-a frânt,
doar al tristeţii toamnei cânt,
şi-un soare blând cu raze reci,
îţi ies în cale pe poteci...

tăcerile de prin unghere
sunt singurele la veghere
şi cad în sufletul meu greu
ca norul peste curcubeu.

ca prometeu legat de stâncă,
cu rana-n suflete adâncă,
un vultur hrăpăreţ mă roade,
şi veşnicia-n mine scade.

voi rătăci sub alte zodii,
păzit de ierburi si de rodii,
voi lăsa ziua cea de azi
pribegilor păstori nomazi.

15 septembrie 2010



mamă

mamă
mamă, mamă, un-te-ai dus,
tot te cat acolo sus,
de-ai fi-n cer steaua cea lină,
te-aş vedea după lumină,
de-ai fi steaua căzătoare
te-aş căuta prin izvoare,
de-ai fi luceafăr de seară,
mi-ai face ochii povară,
tot uitându-mă pe sus,
unde dumnezeu te-a pus.

fericită totuşi eşti
printre îngerii cereşti ,
stelele ştiu să te cheme,
făcându-ţi viaţa poeme,
doamne sfinte, cerule,
sfinte, înţeleptule,
fă-o ca s-ajungă-n rai,
grijă tu de ea să ai,
fă-o ca să nemurească
în hlamindă-mpărătească,
s-o găsesc în ape-adânci
izvorâte dintre stânci,
fă-o iar din nou ce-a fost,
să aibă şi ea un rost,
când se-nchina ca să se  culce,
 cu glasul ei atât de dulce,
glasul ei, cântec  de bucium,
codri-n plânset şi în zbucium,
toamnele-melancolii,
mângâierea de copii,
plângă-i urma, plângă-i pasul
că atâta i-a fost masul,
luna nopţilor senine
s-o vegheze în suspine,
îngerii fie-i aproape,
somnul legănat de ape...

15 septembrie 2010

Proorocire

proorocire
nori  suri se pieptenă pe cerul nopţii,
sosit-a iară dulce anotimp,
chircit  pe-un braţ de frunze moarte
eu sunt armura întinsă peste timp.

tot număr toamnele an după an,
 o oară bate undeva din limbă,
şi toate mi se par căzute-n van
şi toate mi se par că se preschimbă.

în jurul meu sunt sori iconoclaşti,
pierduţi prin universul plin  de stele,
şi mă întreb dacă să te mai naşti,
în lumile străine şi rebele.

nu sunt un pesimist de felul meu,
dar văd în lume răul că se-ntinde
căci lumea nu mai are dumnezeu,
                                      o stoarce răul şi-o cuprinde.


                                                de mii de ani pământul ne tot naşte

                                               de mii de ani sperăm în tot mai bine

                                            de mii de ani durerea ne tot paşte,

                                        sub graţia puterilor divine...

cântec

cântec
foaie verde trei lămâi,
de ce , mândro, nu rămâi,
să-ţi pun zarea căpătâi,
cu iubirea cea dintâi,
să te sărut, să te mângâi.
să-ţi sorb din ochi culoarea lor
si merele obrajilor
şi vraja  dulce-a buzelor
şi rodiile ţâţelor,
să fur pe veci savoarea lor...
să joc norocul tău pe cer
şi-apoi frumos în iad să pier.
şi foaie verde măr rotat,
de ce, mândro, m-ai blestemat
să tot te caut în zadar
ca să te joc din nou la zar?
să fii ispită şi noroc
într-un şăgalnic tragic joc.
şi foaie verde de-un dudău,
nu mă vorbi, mândro, de rău,
că ţi-am fost dor când tu plângeai
şi-ţi voi fi pavăză în rai
şi ţi-am mai fost si altceva
când nimeni nu te mai iubea.
şi foaie verde de stejar,
te caut, mândro, în zadar,
tu te-ai ascuns pe veci în flori,
ca să-mi dai mie iar fiori
şi te-ai ascuns, mândro, -ntr-o stea
să fii pe veci averea mea.
2007




vis

VIS

te-am visat, mamă, trecând
peste câmp înalt de zare,
zbor de paseri călătoare,
timpul tău amestecând.

te-am strigat ca să mai stai
să te văd si eu pe culme.
spre ce început de lume
tu ca îngerii plecai?

erai plânsă şi aveai,
aripi albe, dor de mamă,
şi mi se făcuse teamă,
te strigam şi n-auzeai.

zbor de paseri argintii,
ce  te duc în vis uşoare,
îngropate-n veşnicii,
triste si nepăsătoare.

te-am visat, mamă, trecând
şi în ochi aveai suspine,
genele-ţi de lacrimi pline
şi de mine întrebând…
3 septembrie 2010

meditaţie



meditaţie
în mine este o răscruce a lumii în care locuieşte
umbra tristeţilor întregului neam,
toate luminişurile din colţul inimii sunt şubrede
şi eu le golesc şi mă epuizez ca nesus,
noaptea împingându-mă spre ochiul fântânii
în care voi sălăşlui dincolo de lumea noastră.
orice astru în adâncuri zace în cuibul pietrei tăcute,
acolo poţi măsura spaţiul cu privirea ochiului de nebun
şi acidele mizerii care au circulat nevrotic prin inimile noastre,
acolo poţi visa la infinitele schimbări
 care ar fi putut să se facă şi nu s-au făcut,
acolo putem juca toate tragediile pe care nu le-am jucat
de mână cu eschil, sofocle şi euripide,
acolo desfacem în flash întunecatul orgoliu al omenirii
şi împrumutăm măşti de măscărici tuturor borfaşilor,
chiar dacă se lasă cortina grea
şi izolează locul incendiat de inimă,
totuşi bântuie căldura şi praful aurit al speranţei.
cenuşa trecutului dă frâu imaginaţiei să zburde
prin timpul care declamă, delirant, înfiorat de destin:
,,existăm!”
existăm şi nu suntem nişte marionete
 fără mâini, picioare, creier şi ochi,
viaţa noastră cade în cavalcade de culori diferite
şi doreşte să-şi înalţe adevăratul chip
spre oaze de fericire cântate psalmodic în biblii de fericire.
imprudente măşti ce suntem, n-am învăţăt
rolul din drama existenţei eterne
şi n-am văzut că timpul zgârie cortina şi-o şubrezeşte
şi sufleorul nostru, în cuşca lui, nu ne-a spus la timp
încotro s-o luăm, spre ce iluzii să ne îndreptăm...

24 octombrie 2010