meditaţie
în mine este o răscruce a lumii în care locuieşte
umbra tristeţilor întregului neam,
toate luminişurile din colţul inimii sunt şubrede
şi eu le golesc şi mă epuizez ca nesus,
noaptea împingându-mă spre ochiul fântânii
în care voi sălăşlui dincolo de lumea noastră.
orice astru în adâncuri zace în cuibul pietrei tăcute,
acolo poţi măsura spaţiul cu privirea ochiului de nebun
şi acidele mizerii care au circulat nevrotic prin inimile noastre,
acolo poţi visa la infinitele schimbări
care ar fi putut să se facă şi nu s-au făcut,
acolo putem juca toate tragediile pe care nu le-am jucat
de mână cu eschil, sofocle şi euripide,
acolo desfacem în flash întunecatul orgoliu al omenirii
şi împrumutăm măşti de măscărici tuturor borfaşilor,
chiar dacă se lasă cortina grea
şi izolează locul incendiat de inimă,
totuşi bântuie căldura şi praful aurit al speranţei.
cenuşa trecutului dă frâu imaginaţiei să zburde
prin timpul care declamă, delirant, înfiorat de destin:
,,existăm!”
existăm şi nu suntem nişte marionete
fără mâini, picioare, creier şi ochi,
viaţa noastră cade în cavalcade de culori diferite
şi doreşte să-şi înalţe adevăratul chip
spre oaze de fericire cântate psalmodic în biblii de fericire.
imprudente măşti ce suntem, n-am învăţăt
rolul din drama existenţei eterne
şi n-am văzut că timpul zgârie cortina şi-o şubrezeşte
şi sufleorul nostru, în cuşca lui, nu ne-a spus la timp
încotro s-o luăm, spre ce iluzii să ne îndreptăm...
24 octombrie 2010
