marți, 30 noiembrie 2010
Blestemul familiei Eminovicilor
BLESTEMUL FAMILIEI EMINOVICILOR
Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, născut în 1812 se desprinde de satul său şi urmează şcoala la Suceava. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Intră ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie de la sulger la căminar.
În anul 1840, la 28 de ani se căsătoreşte cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.
Dacă este să dăm crezare cercetătorilor, Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, copiii ei au fost marcaţi de această boală.
Imediat în 1841 se naşte Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor.
Din păcate băiatul dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite’ şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.
Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Al patrulea copil,Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere. Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Al şaselea copil, Maria, se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856. Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.
Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.
Ion Ionescu-Bucovu 30 nov.2010.
luni, 29 noiembrie 2010
din rune, doină, te-ai născut, din patimi...
din rune, doină, te-ai năsut, din patimi,
delir de suflet îngropat în inimi,
prin codri dragi haiducii te-au cântat,
la plug ţăranii te-au avut tovarăş.
din vrăji născută şi apocalipse,
prin cerul vremii, pe la stâni, pe plai,
tu ai adus în inimi bucuria
ciobanului pe gurile de rai.
ai alungat durerea dintre strechi
pe frunze şi pe ţâţe de viori,
pe fluiere de soc şi cobze vechi
sau pe tilinci din aripi de cocori.
te-au nins dureri în ierni de suferinţă,
prin tinde afumate de biserici
şi te-a păscut o singura dorinţă
să mângâi suflete şi să le fereci.
din amănar şi iasc-ai făcut foc,
din dor tu ai făcut melancolia
şi din nimic tu ai făcut noroc
şi ţi-a-nflorit din lacrimi toată glia.
te-au frământat femeile-n copaie,
de sărbători la hore te-au jucat,
purtănd nepoţii pe genunchi tataie,
întâia oară lor mi te-a cântat.
te-a luat românul şi te-a pus la masă,
şi-n jocuri te-a-nvârtit ca pe-o fecioară
apoi te-a-nchis de dragul tău în casă
s-a logodit cu tine-ntâia oară.
28 noiembrie 2010
iarna
trec ciutele spre miezul de pădure
prin neaua proaspătă ca de bumbac,
un zvon prelung de corn se-aude-n zare
şi-o broască întârziată sare-n lac.
copacii dorm în haina alb-a zilei
şi aripi se aud pe sus, prin crengi,
sunt vrăbiuţe mici în promoroacă
şi granguri friguroşi, umblând pribegi.
tăcerea stăpâneşte toată zarea,
a-ncremenit zăvoiul ca-n poveste,
sub nea s-a astupat de vânt cărarea
luând toată vietatea fără veste.
cerul pe vârfuri s-a pornit încoace,
curg funigei de fulgi în alb aprins,
pomi singuratici dorm în dulce pace
şi zarea toată-i un cearceaf întins.
november 28, 2010
vineri, 26 noiembrie 2010
joi, 25 noiembrie 2010
logodnă
Logodnă
Arse ca de flacără,
Privirile-ţi scapără,
Printre lacrimi şi văpăi
Sar scântei din ochii tăi.
Îţi cad lacrime duios
Şi eu ţi le-adun de jos
Curăţ iarba şi pământul
Şi le-arunc să le ia vântul.
Bătu-te-ar cerul cu stele
Precum vântul frunzele.
Că prea des m-ai înşelat
Noaptea pe ceru-nstelat.
Te-am visat ca fată mare
Ca o mare mişcătoare,
Chiar dacă ar fi să pier
Eu vin, mânrdo, să te cer.
Şi te cer de la izvoare,
De la ape curgătoare,
De la marea-nvolburată
Îţi cer chipul tău de fată.
De la noapte, de la ceaţă,
De la norii care-ngheaţă,
De la stele, de la astre,
De la marile dezastre,
Căci mă doare taina ta
Şi te pot, mândro,ierta.
Văd in fiece amurg
Cum şuviţele îţi curg
Şi cum numele-ţi şoptit
Mi-a dat viaţă de trăit.
Dar-ar Dumnezeu să-ţi deie,
Chipul gingaş de femeie,
Nu de vise de nălucă
Să-ţi vină dorul de ducă...
De eşti ,îngere,-ntre noi
Fă-ne unul pe-amândoi
Şi aruncă-ne în rai
Pe dumnezeiescul plai
Căci am luat două inele
Să ne logodim în stele.
21 noiembrie 2010
speranţa a rămas descumpănită
speranţa a rămas descumpănită
,,Cum mângâie dulce, alina usor
Speranţa pe toţi muritorii!”
Eminesacu
speranţa a rămas descumpănită,
îi developez imaginile
pentru a vedea ce-o doare,
îmi spune că peste ea s-a surpat istoria,
a ramas deziluzia, pudrată şi colorată
îmbrăcată în veşminte de saltimbanc,
speranţa
e-n moarte clinică,
caut s-o reînviez
să-i spun că toate trec,
trece iubirea, trece viaţa,
de altfel totul este ambiguitate,
ne-am împotmolit în scaunele altora
şi scormonim degeaba prin cuvinte,
surzi auzim rumoarea lumii,
maşinăria ei infernală,
care ne exaltă şi ne înnebuneşte.
iubind dulcele privilegiu al absenţei,
ne afundăm în neant.
eu îi spun că atâta timp
cât e soare pe pământ,
lumina lui ne va mântui.
vine seara care pare de mătase
şi tu, speranţă, trasă de bărbie,
începi să mă mângâi
şi să-mi spui
că vântul care bate
spulberă norii de pe cer
şi-apare luna, frumoasa lună,
care ne aminteşte că odată
ne plimbam amândoi
de mână
prin parcul singurătăţii.
22 noiembrie 2010
scrisoare
scrisoare
câteodată voi veni în visul tău
ca un oaspete neaşteptat;
deschide-mi uşile
şi nu mă lăsa să stau afară-n drum.
voi intra uşor
şi voi străpunge întunericul
ca să te privesc.
apoi îţi voi da un sărut
şi mă voi întoarce la meseria mea.
iau seama astăzi
şi descopăr
cât e de trist să nu ştii
unele lucruri.
de atâta singurătate
am uitat limba în care vorbesc.
altădată ascultam îngerii,
doinele, sonatele, poemele patetice,
dar niciodată glasul inimii.
călătoream prin ţări închipuite,
prin insule exotice, prin sahare si siberii,
turist pribeag,
şi mă zbăteam între ură şi iubire,
dar de când am murit
totul a devenit eternitate...
chiar dacă voi apărea în visele tale,
primeşte-mă
să-ţi închid pleapele cu sărutul meu.
23 noiembrie 2010
amurg de gânduri
amurg plin de mituri
amurg plin de mituri
te voi muta-n cântec de liră,
sub teiul înflorit,
vom incendia luna,
din stele, curcubeu –ştergar,
vom face sub povara nopţii
şi eu, visător, peste zări de nesomn
voi culege pajuri de umbre
şi te voi îmbrăca în dulămi de argint.
gândul îmi va trece nomad
prin foşnetul de cetini şi brad
şi-ţi voi şterge lacrimile brumate
de-atâta singurătate.
sterpe treceri în legendă
când urechile rămân surde
în violetul clipelor absurde.
acolo unde nu ajunge
decât închipuirea,
amurgul se topeşte-n noapte,
sub vântul cald şi plin de şoapte.
...şi ochiul lăcrimând de dor
se varsă tot într-un izvor.
aştept
aştept
se piedre toamna-n neguri azurii
scuturându-şi frunzele pe spinările munţilor,
apele curg în eternitate,
tăceri halucinante se-aştern peste bizantine icoane
şi doine de demult urcă la munte
odată cu mioriticile mele gânduri.
aştept zăpezile albe care să-mi mângâie privirea
şi să-mi ungă sufletul cu mirul colindelor.
aştept ca amurgul să se facă silabe, vorbe,verbe, proverbe,
din care să ţes poeme de vis.
aşţept din fereastră să mi se destrame cerurile, cărările, potecile,
şi umbra ta să apară din geana zorilor,
să cobori pe scări de mătase
lăngă căminul meu în care arde dulce focul
când ninge fantastic, doamna mea de dor.
aştept să te adun din amintiri
să fac din tine o regin-a nopţii
cu care să colind palate de mărgean,
s-adorm pe braţul tău plin de miresme
şi să te-alint cu vorbe dulci de catifea.
aştept să te întorci în nevăzutul nopţii
pe aripile iluziilor ucise, aşa castă, plină de candori
să umbli desculţă prin sufletul meu,
cu părul despletit ca o naiadă lângă care ard stelele...
aştept să-ţi pun la cap pe perna moale
piatra mea de inel cu care să te vrăjesc
şi-apoi pe un armăsar de argint să te fur
şi să fugim, duşi de vânt, într-un pustiu fericit...
aştept fulgii de nea ca-n poveştile lui Hofmman
să intru-n legendă cu tine de mână,
în nunţi de argint, cu muzici divine...
aştept şi mă-ntreb: nu mai vine?
25 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)