din rune, doină, te-ai născut, din patimi...

din rune, doină, te-ai năsut, din patimi,

 delir de suflet îngropat în inimi,

prin codri dragi haiducii te-au cântat,

la plug ţăranii te-au avut tovarăş.

din vrăji născută şi apocalipse,

prin cerul vremii, pe la stâni, pe plai,

tu ai adus în inimi bucuria

ciobanului pe gurile de rai.

ai alungat durerea dintre strechi

pe frunze şi pe ţâţe de viori,

pe fluiere de soc şi cobze vechi

sau pe tilinci din aripi de cocori.

te-au nins dureri în ierni de suferinţă,

prin tinde afumate de biserici

şi te-a păscut o singura dorinţă

să mângâi suflete şi să le fereci.

din amănar şi iasc-ai făcut foc,

din dor tu ai făcut melancolia

şi din nimic tu ai făcut noroc

şi ţi-a-nflorit din lacrimi toată glia.

te-au frământat femeile-n copaie,

de sărbători la hore te-au jucat,

purtănd nepoţii pe genunchi tataie,

întâia oară lor mi te-a cântat.

te-a luat românul şi te-a pus la masă,

şi-n jocuri te-a-nvârtit ca pe-o fecioară

apoi te-a-nchis de dragul tău în casă

s-a logodit cu tine-ntâia oară.

28 noiembrie 2010

iarna

trec ciutele spre miezul de pădure

prin neaua proaspătă ca de bumbac,

un zvon prelung de corn se-aude-n zare

şi-o broască întârziată sare-n lac.

copacii dorm în haina alb-a zilei

şi aripi se aud pe sus, prin crengi,

sunt vrăbiuţe mici în promoroacă

şi granguri friguroşi, umblând pribegi.

tăcerea stăpâneşte toată zarea,

a-ncremenit zăvoiul ca-n poveste,

sub nea s-a astupat de vânt cărarea

luând toată vietatea fără veste.

cerul pe vârfuri s-a pornit încoace,

curg funigei de fulgi în alb aprins,

pomi singuratici dorm în dulce pace

şi zarea toată-i un cearceaf întins.

november 28, 2010

I - Linkurile Cititor de proza

I - Linkurile Cititor de proza

logodnă

Logodnă

Arse ca de flacără,

Privirile-ţi scapără,

Printre lacrimi şi văpăi

Sar scântei din ochii tăi.

Îţi cad lacrime duios

Şi eu ţi le-adun de jos

Curăţ iarba şi pământul

Şi le-arunc să le ia vântul.

Bătu-te-ar cerul cu stele

Precum vântul frunzele.

Că prea des m-ai înşelat

Noaptea pe ceru-nstelat.

Te-am visat ca fată mare

Ca o mare mişcătoare,

Chiar dacă ar fi să pier

Eu vin, mânrdo, să te cer.

Şi te cer de la izvoare,

De la ape curgătoare,

De la marea-nvolburată

Îţi cer chipul tău de fată.

De la noapte, de la ceaţă,

De la norii care-ngheaţă,

De la stele, de la astre,

De la marile dezastre,

Căci mă doare taina ta

Şi te pot, mândro,ierta.

Văd in fiece amurg

Cum şuviţele îţi curg

Şi cum numele-ţi şoptit

Mi-a dat viaţă de trăit.

Dar-ar Dumnezeu să-ţi deie,

Chipul gingaş de femeie,

Nu de vise de nălucă

Să-ţi vină dorul de ducă...

De eşti ,îngere,-ntre noi

Fă-ne unul pe-amândoi

Şi aruncă-ne în rai

Pe dumnezeiescul plai

Căci am luat două inele

Să ne logodim în stele.

21 noiembrie 2010

speranţa a rămas descumpănită

speranţa a rămas descumpănită

,,Cum mângâie dulce, alina usor

Speranţa pe toţi muritorii!”

Eminesacu

speranţa a rămas descumpănită,

îi developez imaginile

pentru a vedea ce-o doare,

îmi spune că peste ea s-a surpat istoria,

a ramas deziluzia, pudrată şi colorată

îmbrăcată în veşminte de saltimbanc,

speranţa

e-n moarte clinică,

caut s-o reînviez

să-i spun că toate trec,

trece iubirea, trece viaţa,

de altfel totul este ambiguitate,

ne-am împotmolit în scaunele altora

şi scormonim degeaba prin cuvinte,

 surzi auzim rumoarea lumii,

maşinăria ei infernală,

care ne exaltă şi ne înnebuneşte.

iubind dulcele privilegiu al absenţei,

ne afundăm în neant.

eu îi spun că atâta timp

 cât e soare pe pământ,

lumina lui ne va mântui.

vine seara care pare de mătase

şi tu, speranţă, trasă de bărbie,

începi să mă mângâi

şi să-mi spui

că vântul care bate

spulberă norii de pe cer

şi-apare luna, frumoasa lună,

care ne aminteşte că odată

ne plimbam amândoi

de mână

 prin parcul singurătăţii.

22 noiembrie 2010

scrisoare

scrisoare

câteodată voi veni în visul tău

ca un oaspete neaşteptat;

deschide-mi uşile

şi nu mă lăsa să stau afară-n drum.

voi intra uşor

şi voi străpunge întunericul

ca să te privesc.

apoi îţi voi da un sărut

 şi mă voi întoarce la meseria mea.

iau seama astăzi

şi descopăr

cât e de trist să nu ştii

unele lucruri.

de atâta singurătate

am uitat limba în care vorbesc.

altădată ascultam îngerii,

doinele, sonatele, poemele patetice,

dar niciodată glasul inimii.

călătoream prin ţări închipuite,

prin insule exotice, prin sahare si siberii,

turist pribeag,

şi mă zbăteam între ură şi iubire,

dar de când am murit

totul a devenit eternitate...

chiar dacă voi apărea în visele tale,

primeşte-mă

să-ţi închid pleapele cu sărutul meu.

23 noiembrie 2010

amurg de gânduri

amurg plin de mituri

amurg plin de mituri

te voi muta-n cântec de liră,

sub teiul înflorit,

vom incendia luna,

din stele, curcubeu –ştergar,

vom face sub povara nopţii

şi eu, visător, peste zări de nesomn

voi culege pajuri de umbre

şi te voi îmbrăca în dulămi de argint.

gândul îmi va trece nomad

prin foşnetul de cetini şi brad

şi-ţi voi şterge lacrimile brumate

de-atâta singurătate.

sterpe treceri în legendă

când urechile rămân surde

în violetul clipelor absurde.

acolo unde nu ajunge

 decât închipuirea,

amurgul se topeşte-n noapte,

sub vântul cald şi plin de şoapte.

...şi ochiul lăcrimând de dor

se varsă tot într-un izvor.

24 noiembrie 2010